Adorată și utilizată de unii, înfierată și interzisă de alții, cânepa, probabil, este planta cea mai antagonizată de pe planeta Terra. Suficient de înfricoșătoare încât să fie interzisă prin lege în unele țări de pe mapamond, dar suficient de tentantă încât, statistic, peste 160 de milioane de oameni să riște consumând-o, în ciuda restricțiilor dure. Despre ce este vorba aici?

01. Câteva elemente introductive despre controversata cânepă.

Să clarificăm de la început unele aspecte esențiale, deoarece la o căutare pe internet, din 7 site-uri care dezbat pe această temă, vom găsi tot atâtea păreri diferite. Vom scrie acum despre acea cânepă care chiar nu are nicio vină pentru a fi detestată și repudiată.

Soiurile de cânepă sunt 4 în total, mai exact 3+1. Cannabis indica, Cannabis ruderalis și Cannabis sativa, cu subspecia sativa (ssp. sativa). Ca să încheiem rapid cu ceea ce este ilegal în majoritatea țărilor, legea incriminează de fapt o anumită substanță specifică - tetrahydrocannabinol (denumit prescurtat în continuare - THC), din compoziția acestei plante, și doar astfel se justifică interzicerea ei. Cum se procedează de fapt când sunt găsite astfel de produse vegetale asupra cărora planează suspiciunea ilegalității; planta suspectă sau amestecul vegetal respectiv este dus la un laborator specializat și dacă se constată în urma unui examen toxicologic că se depășește concentrația de THC permisă prin lege, se poate întocmi un dosar penal persoanei care a deținut-o. Această substanță, tetrahydrocannabinolul, este prezentă într-o rășină care apare pe inflorescența plantei ajunsă la maturitate, la femele (această plantă are două genuri, în speță masculi și femele) și doar la primele 3 specii, prin urmare ssp. sativa fiind incriminată fără nici un sens. La prima vedere.

Populația actuală a țărilor din fostul bloc comunist, printre care și România, neavând de-a face cu așa zisele droguri pe de o parte din cauza pedepselor drastice, disproporționate care se aplicau încă de pe atunci și pe de altă parte a modului de gândire obligatoriu uniformizat, tipizat, nu și-a format un vocabular mai selectiv; pentru noi, cânepă, marijuana sau canabis fiind același lucru. Însă în țările care nu au „beneficiat” de internaționalismul socialist există o denumire pentru ssp. sativa, și anume hemp, sau cânepa industrială.

02. Cânepa pe meleagurile României

Ssp. sativa este o plantă pe bună dreptate considerată „minune” și au existat secole în care absența ei ar fi fost de neconceput. În Europa și nu numai, clasele sociale privilegiate aveau acces la țesături fine de mătase, postavuri de calitate și piei și blănuri ale animalelor vânate din prin pădurile seculare, însă țăranii se îngrijeau întotdeauna și de câte o plantație de cânepă. Cu toții, de la cel mai umil lucrător al pământului, țăranul, și până la marii gospodari, aveau nevoie așa zise cânepiști. Pe actualul teritoriu al României se regăsesc denumirile acestor terenuri din vecinătatea unor localități din mediul rural: «La cânepiști»; de pildă în Bihor sau Sălaj și în zona centrală a Ardealului, pentru că aceste cânepiști erau culturi care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Aceasta fiindcă nu se practica rotația culturilor, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau destul de rare. La cultura de cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât necesitatea ca acesta să fie plat, cât și importanța din punct de vedere al calității fertilității solului.

Uneori se petrecea să fie cultura principală, în perioada medievală la unele populații cele mai importante culturi erau de cânepă și nu de grâu iar astfel toate familiile aveau avantaje de pe urma cultivării ei. Cânepa se folosea pentru confecționarea articolelor de îmbrăcăminte, din țesăturile rezultate în urma prelucrării ei oamenii își croiau lenjeria de masă, de pat și toate urzelile din casă. A urmat apoi evoluția în rafinament, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi, combinarea acestora cu bumbacul și chiar cu mătasea.

Culturile de cânepă se fertilizau într-un anumit fel, pe care vechii săteni l-au descoperit și folosit cu succese remarcabile. În acele vremuri, îngrășământul de bază era gunoiul de oaie, lăsat ani de zile la fermentat înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în anii 1950-1960.

Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță, când apare problema lipsei de utilaje agricole specializate (combine) cu care să se facă recoltarea acesteia. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent, în acest sens. Ea se poate tăia cu windrover-e (combine specializate). Pe suprafețe mici, în vremurile de demult, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, aceasta având două momente de maturare diferite. Planta mascul este cânepa de vară și planta femelă este cânepa de toamnă. Cei care recoltau atunci puneau mâna pe fiecare plantă și o smulgeau, însă era o muncă foarte grea fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai valoroasă, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape că era imposibil de intrat, fiind foarte deasă.

După recoltare, verde fiind, cânepa se lăsa un timp mediu la uscat după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți imersați în apă stătătoare sau apă de râu. În baltă unde era nămol sedimentar și unde apa se încălzea vara de la soare, printr-un ciclu natural al temperaturii cu variații nictemerale, fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă era topită în apă curgătoare, în apă mai rece, cu temperatură invariabilă, fibra rezultată era mai aspră și nu atât de lucioasă. Atunci când era ruptă cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie, albă-argintie sau galbenă. Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă cu ușurință de pe țesutul lemnos. Fibra se află în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care atunci când intră în contact cu apa și mineralele pe care le conține, se desfac, ceea ce ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. Cânepa este pusă la topit aproximativ 10-15 zile; acest interval este ales în funcție de temperatura apei, căci dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește; apoi se scoate, se spală cu apă curată și se pune la uscat. Se realiza atunci un sui generis întreg ritual, pentru că aceasta nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (a melița - reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era un instrument în care se așeza snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodării se folosea o meliță făcută din lemn cu care se bătea toată puzderia aceea a lemnului pur, până când se separa complet de fibră și fibra rămânea undeva într-un caier, brută. Așadar, se obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care apoi trecea printr-un întreg proces, în care se pieptăna cu niște tipuri de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, căci exista și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făceau caiere. Caierul de cânepă era ca și caierul (mănunchiul) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate în zilele noastre s-a cam pierdut acest obicei. Exista caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. Fiind foarte multă cânepă se făceau acele așa zise clăci. În satele medievale, erau mai mulți țărani care aveau cânepă, cei care aveau mai puțină și-o prelucrau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă o torceau prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-sau chiar10 clăci. Caierele se împărțeau în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20-30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la o dată fixă a unei luni calendaristice, care obicei includea și postului Crăciunului. La data stabilită gazda pregătea un prânz copios după care fiecare venea cu ce a tors, așa-numita „torsură”. Cu acel prilej gospodarii organizau și o horă. De aceea, această etapă era necesar să finalizeze la finalul postului creștin, ca să se poată juca și hora, pentru că în post nu se putea face aceasta.

Familiile făceau eforturi să facă să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între femei. Când mai multe dintre ele torceau, ghemurile respective se aduceau la gazdă și fiecare știa de unde a provenit „torsura”. Și atunci i se ducea vestea celei care nu a tors bine: „Domne, aia nu toarce bine“, „Cealaltă nu toarce uniform“, „Aia nu toarce repede“, „De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate“. După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jirebii (fascicul de ață), era un rășchitor (unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jirebia de cânepă, pentru că există și jirebie din fibră de lână. Jirebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Apoi acele jirebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, pentru că la vremea aceea nu exista vreo substanță pentru a fi spălate, și totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și acea cenușă provenea de la un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia respectivă. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o unealtă făcută în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jirebii și se transformau în gheme. Se deșira practic jirebia și se strângea în gheme. Ei bine, ghemele respective erau pregătite pentru război. Se selectau în funcție de tipul de țesătură care urma să fie făcută. Nu orișicine știa să facă aceasta. După aceea, toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa-zisa țesătură în brăduleț.

Țesătura de cânepă este aspră, dar în același timp este o țesătură foarte permeabilă la vapori. Este extraordinar de higroscopică. Aceasta este una dintre calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în ceea ce privește schimbul de gaze dintre trup și mediul exterior. Nu vom transpira niciodată într-o haină de cânepă. De aceea și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele.

03. Felurite întrebuințări ale plantei de cânepă

Hârtie de cânepă – istorie și origine

Hârtia din fibre de cânepă este durabilă și versatilă, ceea ce o face o opțiune potrivită pentru diverse utilizări, inclusiv pentru imprimare, ambalare și produse din hârtie. Hârtia de cânepă este o opțiune mai ecologică pentru producerea de țigări, bancnote, filtre, plicuri și hârtie de arhivă. De obicei, conține doar pulpă derivată din cânepă industrială sau din fibrele acesteia. Compozițiile sale chimice fac din cânepă o materie primă excelentă pentru producția de hârtie. Cânepa constă dintr-un procent mare de celuloză, ceea ce o face perfectă pentru fabricarea hârtiei.

Potrivit istoricilor, hârtia antică de cânepă a fost făcută acum 2.000 de ani de chinezi. Cânepa era deja folosită pe scară largă pentru țesături, frânghii, pânze de vele etc. Odată cu înflorirea dinastiei Han de Vest, cânepa a luat locul tăblițelor de piatră și lemn. După ce acest nou material pentru documentare a câștigat popularitate în întreaga lume cunoscută, China a decis să construiască prima fabrică de hârtie. Hârtia de cânepă era folosită pentru a nota informații importante sau pentru a împacheta articolele din porțelan.

Devenind la nivel mondial cel mai uzitat material de păstrare a datelor, cânepa a fost un mijloc de schimb de cunoștințe între culturi. Cele mai cunoscute documente istorice scrise pe hârtie de cânepă sunt: Biblia Gutenberg, Magna Carta, primele scrieri ale Declarației de Independență și pamfletele lui Thomas Paine care au încurajat Revoluția Americană.

Fabrica de hârtie Goznak din Sankt Petersburg a reprezentat, de asemenea, o mare parte a istoriei producției de hârtie de cânepă, deoarece producea bancnote, facturi de credit, hârtie ștampilată, obligațiuni, timbre etc.

În SUA, producția de hârtie de cânepă a încetat să mai existe odată cu „prohibiția” din anii 1930. Cei care au recunoscut laturile ecologice ale cânepei, cum ar fi industriile textile și companiile de ziare, au început să facă lobby pentru producția ulterioară a acesteia. Farm Bill a fost adoptată în 2018, iar fermierii au putut, din nou, să cultive cânepă, iar industria sa a revenit pe drumul cel bun. Pe lângă faptul că este folosită pentru producția de hârtie, cânepa este produsă pe scară largă pentru șnururi și sfoară, haine, scopuri medicale, alimente, combustibil, produse de înfrumusețare etc.

Cum se face hârtia de cânepă?

Există două moduri de a face hârtie de cânepă, adică din fibre lungi și scurte de cânepă.

Tulpinile de cânepă conțin două tipuri de fibre: fibre lungi și fibre scurte de cânepă sau pulpă. Stratul exterior al tulpinii se referă la fibre lungi, în timp ce miezul interior lemnos se referă la pulpa de cânepă.

Hârtia de cânepă poate fi făcută atât din fibre lungi, cât și din fibre scurte, dar există o diferență în calitatea produsului final. Hârtia din fibre lungi se va sfărâma și va fi mai subțire, dar cea făcută din fibre scurte este mai groasă și mai moale, iar producția sa este mai ușoară.

Iată pașii esențiali în fabricarea hârtiei de cânepă:

Primul lucru care trebuie făcut este să separați pulpa de restul plantei. În al doilea rând, înmuiați pulpa rafinată în apă și zdrobiți-o pentru a face nămolul. Scurgeți restul de apă. Mașina de hârtie va împrăștia nămolul care urmează să fie uscat prin vidare. În continuare, hârtia umedă trebuie uscată trecând prin presă. Produsul final – rola de hârtie!

După acest proces, rolele de hârtie trebuie tăiate, dar există o diferență între tăierea manuală și cea industrializată a hârtiei. Contrastul major este în margini – hârtia tăiată la mașină va avea margini netede, iar ramele din lemn folosite pentru tăierea hârtiei lucrate manual vor lăsa marginile inegale.

Hârtie din cânepă vs. hârtie de lemn

În primul rând, vom evidenția câteva statistici atunci când comparăm hârtia de cânepa și hârtia tradițională. Prin alegerea hârtiei de cânepă va rezulta:

Cu 58% mai puține deșeuri solide.

Cu 84% mai puține gaze cu efect de seră .

Cu 46% mai puțină energie consumată.

Cu 66% mai puțină risipă de apă.

100% fără copaci tăiați.

6 Motive pentru care hârtia de cânepă este o alternativă mai bună

Există mai multe avantaje în utilizarea hârtiei de cânepă față de cea tradițională:

Reciclabilitate

Aceasta este probabil cea mai importantă caracteristică a hârtiei de cânepă, deoarece poate fi reciclată de șapte ori, iar hârtia de copac doar de trei ori. De asemenea, fabricarea hârtiei din material forestier are un impact uriaș asupra defrișărilor, ceea ce o face mai puțin ecologică decât hârtia de cânepă. Reciclarea de mai multe ori, cum ar fi cea a hârtiei de cânepă, oferă trei beneficii majore:

Hârtia de cânepă provoacă mai puțină poluare în timp ce este produsă, deoarece necesită mai puțină apă și previne poluarea aerului.

Când hârtia se descompune, contribuie la producția de metan. Folosind mai multă hârtie reciclată în loc să o aruncați va preveni acest lucru.

Prin reciclarea hârtiei de mai multe ori și fără a face un nou lot la fiecare producție, se economisește multă energie.

Mai puține substanțe chimice utilizate

În primul rând, cânepa conține un procent mai mare de celuloză decât copacii și mai puțină lignină. Cânepa constă din 54% până la 78%, în timp ce copacii constau din 41% până la 46% celuloză. Un alt fapt important este că, cânepa conține doar 5% și copacii chiar și până la 35% lignină. Celuloza este foarte importantă când vine vorba de structura hârtiei, iar lignina este un compus care trebuie îndepărtat pentru a face hârtia albă. Deoarece procentul de lignină din copac este mai mare, se folosesc mai multe substanțe chimice pentru îndepărtarea acestuia.

Cânepa este albită și procesată, delignificarea realizându-se cu oxigen și autohidroliză, care sunt alternative mult mai ecologice decât substanțele chimice utilizate pentru producția de hârtie din material lemnos. Deoarece cânepa folosește metode de producție netoxice, aduce beneficii mediului înconjurător, oamenilor care locuiesc în apropierea fabricilor și muncitorilor.

Mai puține defrișări

Defrișarea este o problemă cu impact uriaș asupra naturii. Aceasta duce la distrugerea clară a speciilor care trăiesc în pădure, diminuează cantitatea de oxigen produsă și aduce distrugeri naturii însăși. Cânepa, pe de altă parte, poate fi recoltată după patru luni, în timp ce copacii au nevoie de 20 până la 80 de ani pentru a ajunge la maturitate. Datorită randamentului mai mare, producția de hârtie de cânepă are nevoie de mai puțin teren, astfel încât mai puțin teren este defrișat pentru producția sa.

Igienă personală mai bună

Plantele de cânepă au abilități mari anti-bacteriene, anti-microbiene și anti-fungice. Adăugați absorbția de apă la aceste caracteristici și veți produce un produs perfect pentru igiena personală. Hârtia igienica din cânepă, prosoapele, șervețelele, tampoanele și scutecele sunt câteva dintre produsele folosite zilnic. Toate articolele de toaletă din hârtie de cânepă sunt fabricate din fibre de bast (nelemnoase), astfel încât sunt durabile și în același timp moi pentru piele.

Absorbția dioxidului de carbon

Știința demonstrează că, cânepa absoarbe mai mult CO² decât orice altă cultură sau pădure. Așadar, pe lângă reducerea defrișărilor, diminuează schimbările climatice, fiind un rezervor perfect de carbon. De asemenea, de fiecare dată când un copac sau o cultură este plantată și cultivată, solul este secătuit de minerale, ceea ce provoacă stagnarea unei posibile viitoare creșteri. Când se plantează cânepa, solul este reînnoit și completat, lăsând pământul în condiții optime de creștere.

Longevitatea

Hârtia de cânepă este bine cunoscută pentru fibrele sale lungi și puternice, ceea ce o face rezistentă. Datorită fibrelor scurte și caracteristicilor acide, hârtia de copac ajunge să se erodeze mai repede. De asemenea, hârtia de copac permite factorilor de mediu, cum ar fi lumina soarelui și umiditatea, să schimbe culoarea hârtiei în galben și să devină fragilă.

Un exemplu reprezentativ pot fi cărțile scrise cu mulți ani în urmă. Cele din hârtie tradițională se rupe ușor și hârtia în sine s-a întunecat. Dar hârtia de cânepă, care datează din anii 1500, poate prezenta nuanțe deschise și rezistență superioară. Longevitatea și durabilitatea cânepei se află în stabilitatea sa chimică și mecanică. Cu toate acestea, cânepa este una dintre cele mai puternice și mai grele fibre din lume.

Utilizări ale hârtiei de cânepă

Cea mai importantă caracteristică a plantei de cânepă este versatilitatea sa și, din această cauză, multe industrii o folosesc pentru producția de textile, îmbrăcăminte, frânghii și hârtie. Există multe utilizări ale hârtiei de cânepă și vom enumera câteva dintre ele.

Hârtia pentru ocazii speciale. Hârtia de cânepă poate fi puțin costisitoare, așa că este mai puțin probabil să fie găsită în fiecare birou. Dar există unii producători care au decis să țină cont de sustenabilitatea acestuia și să facă jurnale ecologice, caiete, cărți de vizită, planificatoare și carduri cadou. Uneori este folosită și ca hârtie de împachetat datorită rezistenței sale.

Hârtie de filtru. Când folosim dischete filtrante, fie pentru prepararea cafelei, fie pentru ulei, căutăm un produs absorbant. Ei bine, cânepa poate rezista în condiții umede, deoarece este foarte rezistentă și are o filtrare mai mare decât polimerii sau metalele.

Hârtie de rulat. Hârtia de cânepă aduce un plus de rezistență și flexibilitate pentru hârtiile subțiri. Hârtia de rulat este de obicei subțire, iar cânepa este într-adevăr perfectă pentru producția sa datorită rezistenței sale.

Hârtie de arhivă. Am menționat deja mai sus că hârtia tradițională are aciditate scăzută și nivel ridicat de lignină, ceea ce face ca documentele vechi să se îngălbenească. Pe de altă parte, hârtia de cânepă este o soluție excelentă pentru păstrarea documentelor, deoarece rezistă mai bine testului timpului.

Pliculețe de ceai. Pliculețele de ceai folosite în mod regulat sunt de obicei făcute din amestec de polimeri plastici din lemn și, uneori, cânepă. Producătorii includ cânepa datorită porozității și trăsăturilor sale de etanșare.

Hârtia Bibliei. Prima Biblie Gutenberg tipărită a fost făcută din cânepă în 1455. Datorită durabilității și trăsăturilor chimice ale cânepei, unele copii ale acestei cărți există și astăzi și se află în condiții excelente de lectură.

Valută. Majoritatea banilor de hârtie tipăriți în anii 1900 în SUA erau din cânepă. Bancnota trece prin multe atingeri, manipulări plieri, astfel încât materialul din care este produsă hârtia trebuie să fie puternic și rezistent la rupere. În prezent, o hârtie de calitate superioară, una din cele mai bune din lume, încă se fabrică din cânepă în Franța, aceasta deoarece fibra de cânepă are 90% celuloză de calitate excepțională.

Cânepa în epoca corăbiilor cu pânze

Rezistența ridicată a cânepii la degradarea cauzată de apa sărată și de lumina soarelui, precum și protecția sa naturală împotriva razelor ultraviolete fac ca hainele din cânepă să fie perfecte pentru fi purtate la soare și la mare. Această capacitate de rezistență ridicată la putrefacție și mucegai au condus la utilizarea cvasigeneralizată a cânepei în accesoriile marinărești de-a lungul istoriei.
Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, în timp ce comerțul intercontinental era în plină expansiune, flotele din acea vreme erau propulsate de forța vântului. În această perioadă (și până la începutul anilor 1900), cânepa a fost folosită pentru a confecționa majoritatea velelor de navigație, frânghii, parâme, scări, obloane și plase. Fibrele de cânepă erau, de asemenea, amestecate cu gudron și folosite pentru a umple cusăturile dintre scândurile unui corp de navă din lemn, pentru a face navele etanșe (proces denumit caulking). Hainele marinarilor erau adesea confecționate din cânepă, lămpile foloseau ulei de cânepă, echipajul mânca semințe de cânepă bogate în proteine, iar căpitanii țineau jurnalule de bord confecționate din hârtie de cânepă.
Cânepa a fost al doilea cel mai utilizat material, după lemn, în ceea ce privește construcția de nave. Ambarcațiunile cu vele erau dependente de pânză (cuvântul canvas derivă din cuvântul „canabis“). Spre exemplu, o navă de dimensiuni medii folosea anual între 5 și 8 tone de cânepă sub formă de vele și între 55 și 75 de tone de cânepă sub formă de frânghii.
Nevoia pentru aceste produse din hemp era mare. În Regatul Unit din secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea a adoptat o lege care îi obliga pe toți proprietarii de terenuri să semene cu hemp cel puțin câte 1/4 de acru, în caz contrar fiind amendați. Căpitanilor de corăbii li s-a ordonat să răspândească semințele de cânepă pe scară largă pentru a furniza fibre în țări îndepărtate, acolo unde ar fi fost nevoie de reparații. Semințele de cânepă au fost furnizate primei flote din Australia, iar coloniștilor li s-au oferit semințe gratuite pentru a încuraja cultivarea.
De-a lungul istoriei și în întreaga lume, cânepa a fost cultivată pe scară largă pentru a furniza materiale pentru flotele navale. Cânepa a jucat un rol crucial în explorarea și expansiunea pe tot globul a puterilor coloniale.

Cânepa în industria de construcții

Un produs secundar rezultat în procesul de obținere a fibrelor de cânepă, este puzderia care rămâne de la melițat, folosită la fabricarea de plăci aglomerate. Din aceste rămășițe se fabrică în anumite țări cărămizi ușoare, în care resturile lemnoase de cânepă sunt presate în matrițe, împreună cu anumiți lianți. În țările nordice se construiesc case de cânepă, ecologice, fie din panouri, fie din cărămizi de cânepă. Există trei produse principale pe bază de cânepă utilizate în construcții: beton din var și cânepă („hempcret”), lână de cânepă și izolație din panouri fibrolemnoase.

În plus, cânepa este o plantă energetică de mare forță, care ar putea să salveze păduri întregi de la defrișare anual, dacă ar fi percepută iar apoi exploatată la adevărata ei valoare. Un kilogram de tulpini de cânepă cu fibra pe ele este egală ca putere calorică cu un litru de motorină. Un hectar de cânepă produce în circa 120-130 de zile, cantitatea de lemn egală cu creșterea anuală a unui hectar de pădure de molid.

De ce să purtăm ținute vestimentare realizate din fibre de cânepă?

Respirabilă și izolatoare

Cânepa are proprietăți termoregulatoare naturale datorită structurii goale a fibrei. Aceasta permite o cantitate optimă de flux de aer, menținându-vă răcoare vara și permițându-vă să vă încălziți iarna. Temperatura sănătoasă a trupului lucrează în tandem cu țesătura, nu împotriva ei.

Foarte rezistentă

Cânepa se uzează la interiorul fibrei, nu în exterior. Rezistența la tracțiune a fibrei de cânepă este de până la opt ori mai mare decât cea a bumbacului.

Ușoară pe piele

Contrar stereotipurilor, cânepa poate fi luxuriant de moale; devenind mai maleabilă și mai confortabilă în timp.

Rezistentă la umiditate și respinge mirosurile în mod natural

Cânepa poate absorbi umezeala din mediu înconjurător cu până la 20% din propria greutate, rămânând în același timp uscată la atingere. Acest lucru este important pentru țesăturile care intră în contact cu pielea noastră, deoarece transpirația este rapid absorbită și eliberată. Acest lucru înseamnă că se reține mai puțină umiditate pe termen lung și prin urmare se pot acumula mai puține bacterii care provoacă mirosuri (mirosul corporal). Cânepa permite mai multe purtări între spălări.

Nesintetică = fără micro plastice

Cânepa este o fibră naturală, pe bază de plante, ceea ce (spre deosebire de textilele sintetice) înseamnă că țesătura nu conține și nu elimină micro plastice.

Antibacteriană în mod natural și antifungică

Cercetătorii au identificat activitatea puternică a cânepei împotriva unor bacterii specifice (inclusiv MRSA și E. Coli) și tulpini fungice, precum și faptul că posedă un spectru larg de activitate antibacteriană. Cânepa face ca hainele să fie mai sănătoase. Aceste calități hipoalergenice fac din cânepă un excelent veșmânt pentru pielea sensibilă și alergică.

Rezistentă la mucegai

Cânepa este foarte rezistentă la mucegai, apă sărată și putrezire, ceea ce o face ideală pentru climatele umede sau pentru călătoriile pe mare.

Rezistentă la lumina UV

Cânepa este cea mai rezistentă fibră naturală la lumina ultravioletă, oferind protecție împotriva razelor solare.

Proprietăți de eliberare a solului

Cânepa pierde un strat microscopic natural de fiecare dată când este spălată. Acest lucru expune o suprafață proaspătă, permițându-i să își păstreze luciul elegant, precum și să elibereze petele mai ușor decât alte țesături.

Spălare și îngrijire ușoară

Cânepa se poate spăla la mașina de spălat automată. Cânepa nu necesită o atenție specială, de fapt, se dezvoltă bine la o utilizare și spălare regulată, care îi îmbunătățește luciul și senzația naturală. De asemenea, cânepa se usucă foarte repede, ceea ce este excelent pentru persoanele aflate în mișcare; hainele se spală și se usucă peste noapte.

Biodegradabilă

Cânepa este 100% biodegradabilă și compostabilă.

Își păstrează forma, nu se va micșora

Cânepa are avantajul suplimentar de a-și păstra forma mult mai bine decât alte materiale textile. De asemenea, toate hainele realizate din țesături de cânepă sunt pre-retractabile, astfel încât nu există riscul de a se micșora sau de a se întinde în afara formei după spălare sau uscare.

Fără pesticide, erbicide sau îngrășăminte chimice

Cânepa nu are nevoie de pesticide, erbicide sau îngrășăminte chimice pentru a crește. Plantele de cânepă sunt agenți naturali de respingere a dăunătorilor care descurajează insectele și resping acarienii, ciupercile și bacteriile. Cânepa este, de asemenea, un inhibitor natural al buruienilor, depășind și umbrind în mod natural buruienile din mediul său.

Foarte regenerabilă

Cânepa este o plantă foarte regenerabilă și crește rapid. Cânepa se maturizează în doar 100 de zile și poate fi recoltată de până la trei ori pe an. În comparație cu bumbacul, cânepa poate produce cu 200-250% mai multe fibre pe aceeași suprafață de teren.

Reaprovizionează solul

Cânepa reabilitează și îmbogățește solul cu azot și oxigen, restabilește nivelul pH-ului și combate eroziunea. De asemenea, sistemul de rădăcini pătrunzătoare în profunzime al cânepei detoxifică solul prin eliminarea substanțelor chimice și a poluanților dăunători într-un proces natural numit fitoremediere.

Consum redus de apă

Cânepa necesită aproximativ jumătate din cantitatea de apă comparată cu cea necesară pentru cultivarea bumbacului.

Absoarbe dioxidul de carbon

Cânepa este de neegalat în ceea ce privește capacitatea sa de a sechestra (absorbi și reține) dioxidul de carbon (CO²) din atmosferă. S-a demonstrat că cânepa industrială absoarbe mai mult CO² pe hectar decât orice altă cultură forestieră sau comercială.

Fără substanțe petrochimice

Cânepa este o fibră vegetală naturală. Firul de cânepă este fabricat din fibre provenite din tulpina plantei. Spre deosebire de fibrele sintetice (de exemplu, poliester, acrilic sau nailon), care sunt fabricate din substanțe chimice sintetizate care provin din produse petrochimice (de exemplu, petrol brut).

Cânepa în industria auto

După un deceniu de cercetare și construcție, Henry Ford a prezentat în 1941 mașina sa „crescută din pământ”, construită din fibră de cânepă rigidizată cu rășină, cu un motor construit pentru a funcționa cu combustibil provenit din uleiul de cânepă.
Ford a imaginat mașina din canabis ca răspuns la problemele celui de-al Doilea Război Mondial, războiul ducând la o penurie globală de oțel. În această perioadă, resursele de oțel au fost deturnate de la industria auto pentru a construi mașini de război. Ford a încercat să ocolească această problemă a materialelor prin dezvoltarea unei mașini realizate în întregime din produse agricole. Fiind el însuși fermier, a văzut un mare potențial în hemp experimentând rând pe rând cu diferite plante. Ford a intuit că agricultura poate livra mult mai mult decât hrană și a crezut că America se poate baza pe produse precum cânepa pentru a satisface o mulțime de nevoi.
Interesul pentru „mașina din cânepă” nu s-a datorat doar noutății sale. Ford credea că o mașină din fibre întărite ar fi mult mai sigură decât una din metal, datorită greutății semnificativ reduse. Produsul final avea panouri din fibre de cânepă cu o rezistență la impact de 10 ori mai mare decât cea a oțelului și era cu 25% mai ușoară decât alte mașini ale vremii. Deși impactul asupra mediului nu a fost măsurat la acea vreme, mașina era net superioară materialelor convenționale.
Ideea a fost rapid abandonată, deoarece producția de cânepă a devenit într-un mod straniu ilegală în SUA. Mai mult decât atât, odată ce războiul s-a încheiat, s-a sfârșit cu penuria de oțel și a urmat lupta pentru ca industriile puternice ale metalurgiei și petrolului să rămână relevante.

Acum, aproape 80 de ani mai târziu, ne uităm din nou la valoarea cânepei industriale pentru industria auto. În prezent, cânepa este folosită pentru a produce materiale care pot fi turnate și fabricate pentru a înlocui produsele din fibră de sticlă, cum ar fi panourile de caroserie ale mașinilor, iar uleiul de cânepă este transformat în bioplastice care pot fi folosite pentru a crea piese.

Diverși producători de automobile încep acum să folosească cânepă în mașinile lor, printre care Audi, BMW, Ford, GM, GM, Chrysler, Honda, Mercedes, Mitsubishi, Porsche, Volkswagen și Volvo. Următorii ani se vor dovedi, fără îndoială, foarte interesanți pentru industria auto care va utiliza și subansamble realizate din cânepă.

Planta de cânepă poate fi folosită pentru a face mult mai mult decât s-ar putea crede. Cânepa ne oferă mii de soluții ecologice pentru necesitățile zilelor noastre.

Timp de secole, pictorii, inclusiv maeștri precum Van Gogh, Rembrandt și Gainsborough, au fost cunoscuți pentru că și-au realizat majoritatea lucrărilor clasice folosind vopsele în ulei care conțineau o bază de ulei de cânepă ce erau întinse pe pânze de cânepă.

Vopsele și lacuri de calitate au fost realizate din ulei de cânepă până în anii 1930. S-a documentat faptul că 58.000 de tone de semințe de cânepă au fost folosite în America pentru produse de vopsire în 1935 - doar un singur an! (Mărturia Sherman Williams Paint Co. în fața Congresului SUA împotriva Legii din 1937 privind impozitarea marijuanei).

Atunci când semințele de cânepă sunt presate, acestea produc un ulei care poate fi folosit pentru produse nutriționale și industriale. Datorită versatilității sale, uleiul din semințe de cânepă a fost un produs valoros și utilizat pe scară largă până la începutul secolului XX. La nivel industrial, uleiul de cânepă a fost utilizat în lămpi cu ulei, săpunuri și detergenți, vopsele, lacuri, materiale de etanșare, lubrifianți pentru mașini și cerneluri de tipar.

Uleiul din semințe de cânepă a fost cândva o parte esențială, de zi cu zi, a gospodăriilor din toată lumea.

Uleiul din semințe de cânepă este o alternativă sănătoasă, netoxică, ecologică și durabilă, care poate înlocui multe dintre produsele pe bază de ulei pe care le folosim astăzi.

Semințele de cânepă în alimentație

Semințele de cânepă au un conținut ridicat de proteine și un conținut considerabil de fibre, vitamine, Omega-3 și minerale. Semințele de cânepă decojite sunt potrivite consumului uman, iar cele întregi pot fi folosite ca furaj pentru animale.

O rețetă culinară tradițională românească, de pe vremea când era normal să ai plante de cânepă în bătătură și care are propria sa legendă romanțioasă: se numesc „Pelincile Domnului“, „Pelincile lui Hristos“ sau „Scutecele lui Iisus“; turtele cu julfă sunt vestite în zona Moldovei. Tradiţia spune că femeile moldovence au creat această rețetă cu gândul la Maica Domnului care nu își găsea adăpost nicăieri pentru ea şi pruncul ce urma să se nască şi pentru care nu avea pelinci (scutece).

Iată care este această rețetă și care sunt ingrediente și cantitățile necesare:

Pentru aluat (turte)

1.000 g făină de grâu;
apă călduță (aproximativ 300 ml);
1 linguriță de sare;
1 lingură de ulei.

Pentru julfă:

1.000 g semințe de cânepă;
500 g de zahăr;
1.000 ml de apă.

Pentru însiroparea turtelor se folosește siropul rezultat în urma fierberii ingredientelor pentru julfă.

Prepararea presupune două faze care trebuie neapărat respectate pentru ca rezultatul să fie delicios. Turtele se pregătesc cu cinci-șase zile înainte de a face prăjitura. Din apă, sare şi făină se face un aluat, se amestecă toate ingredientele şi se frământă până la obținerea aluatului, care se întinde cu făcălețul astfel încât să fie cât mai subțire. Turtele se coc direct pe plita sobei. Foile, care trebuie să aibă aceiași formă şi dimensiune, se păstrează acoperite până în dimineața Ajunului Crăciunului. Turtele se pun la uscat într-o pânză.

Pentru julfă semințele de cânepă se usucă pe plita sobei și se pisează. Sămânța uscată de cânepă (julfa) se pisează într-o piuă, asemenea grâului folosit la colivă, după care se fierbe în apă, adăugând zahărul. Spuma care se ridică la suprafață se colectează şi se pune între foile înmuiate la rândul lor cu siropul pregătit anterior. Ultimul pas constă în „asamblarea“ desertului din cânepă moldovenească: o turtă, un strat de julfă – laptele de julfă – şi tot așa până se termină foile din aluat. Pe un platou se presară zahăr, coajă de lămâie rasă, se pune prima turtă, apoi se adaugă julfa. Prăjitura se face cu 20-25 de foi între care se așază umplutura. Se lasă câteva ore la însiropat înainte de a fi consumată.

Gospodinele inventive au înlocuit semințele de cânepă cu miezul de nucă pe vremea „prohibiției” și au păstrat cumva această frumoasă tradiție, dar astăzi sunt magazine specializate unde se pot găsi semințe de cânepă la prețuri rezonabile, ba chiar au îmbunătățit rețeta, folosind miere în loc de zahăr.

Despre legătura dintre hameiul de bere și cânepă

Pe vremuri, canabisul și humulusul (cunoscut în mod obișnuit ca hamei; unul dintre ingredientele principale ale berii) erau aceeași plantă.
În urmă cu aproximativ 27 de milioane de ani, canabisul și hameiul s-au ramificat din strămoșul lor comun și au evoluat ca plante botanice separate, specii distincte în cadrul aceleiași familii de plante Cannabaceae.
Cannabaceae este o familie mică de plante cu flori care include în prezent 170 de specii grupate în 11 genuri, dintre care două sunt Cannabis și Humulus.
Genul Cannabis cuprinde trei specii (Cannabis Indica și Cannabis Ruderalis) cunoscute la modul general ca și canabis (medicinal, recreativ, psihodinamizant), plus Cannabis Sativa, cunoscută ca și cânepă (alimentară, tehnică, industrială, medicinală).

Genul Humulus cuprinde, de asemenea, trei specii (Humulus Lupulus, Humulus Japonicus și Humulus Yunnanensis), cu Lupulus cunoscut ca hameiul comun.
Dacă vom considera cânepa ca fiind sora canabisului, atunci planta de hamei ar fi verișoara ei. Asemănarea familială poate fi văzută în frunzele cu margini zimțate, emblematice pentru ambele plante. Există, de asemenea, similitudini ale semințelor și a polenului între canabis și hamei.
Pe lângă caracteristicile fizice comune, canabisul și hameiul sunt similare și în alte privințe. Unele dintre aceleași componente, inclusiv terpenele și alți fitonutrienți, se găsesc în inflorescențele feminine (capete de flori) ale ambelor specii.
Canabisul are o istorie de mii de ani ca medicament, la fel ca și planta de hamei. Cu mult înainte ca hameiul să devină un agent amar în industria berii, capetele lor de flori au fost folosite în culturile tradiționale eurasiatice pentru a trata neliniștea și tulburările de somn, la fel ca și capetele inflorescențelor de canabis.
Pe lângă că este un ingredient principal în prepararea berii, hameiul are de fapt multe alte beneficii medicinale, cum ar fi atenuarea problemelor digestive, reducerea anxietății și inflamațiilor.
Hameiul și canabisul împărtășesc atribute terapeutice, ambele plante având proprietăți medicinale semnificative descoperite de înțelepciunea populară ancestrală, însă recent și de cercetările științifice, multe dintre acestea fiind în curs de desfășurare.

05. Cine incriminează cânepa, și de ce?

Suntem în situația ciudată în care dacă este depistat un pâlc, o tufă de cânepă (hemp, nu canabis), fiind crescută natural, firesc, la fel ca orice floră spontană, sunt chemați jandarmii, care o cosesc, o adună în saci etanși iar apoi o distrug. Toate acestea se petrec în România și ceea ce prezentăm aici sunt adevăruri despre o plantă care era tradițional la baza agriculturii noastre naționale. Totuși există culturi, însă acestea sunt atent supravegheate, cultivatorii trebuie să obțină teancuri de aprobări și se fac periodic teste, pentru a nu se depăși acel 0,3% THC. Pentru că acesta este unul dintre „defectele” cânepii: se hibridizează foarte ușor cu variantele Indica. Este suficient ca un puști zărghit să aibă acasă într-un ghiveci o plantă „din Olanda”, (nu mai zicem nimic despre aventurierii dornici de îmbogățire peste noapte, care încalcă legile actuale, riscând mici culturi), pentru că albinele fac polenizarea și tot restul și te poți găsi toamna în situația penală că în loc să îți respecți contractul și să livrezi cânepă pentru pânză, funii sau semințe, plantele tale au inflorescențe lipicioase.

Dar și mai mult decât asta, cânepa mai are un „defect”, „descoperit” de câteva persoane proeminente și influente din anii 1930, hotărâte fiind să își protejeze invențiile și industriile farmaceutice în care au investit masiv. Cânepa reprezenta o potențială amenințare pentru profiturile lor și, posibil, pentru întreaga lor existență, din cauza versatilității și a potențialului său de a fi folosită în locul multor produse farmaceutice și pe bază de petrol pe care intenționau să le introducă pe piață. Nu numai că giganții din industrie aveau motive să denigreze și să zdrobească producția de cânepă, ci și o parte a guvernului SUA.
La sfârșitul anilor 1920, prohibiția alcoolului eșua și se apropia de sfârșit. Existau oficiali guvernamentali, cum ar fi Harry Anslinger, care erau îngrijorați pentru viitorul lor loc de muncă. Dacă prohibiția alcoolului s-ar fi încheiat, ce ar fi făcut aceștia? Trebuiau să creeze un nou inamic cu care să lupte, astfel că în 1930 a fost creat Biroul Federal de Narcotice, iar Anslinger a fost numit șef al acestuia.
Mai jos sunt prezentate fotografii ale oamenilor care ar avea de suferit dacă producția de cânepă ar fi lăsată să se extindă:

William Randolf Hurst: a deținut milioane de hectare de pădure pe care le-a folosit pentru a-și alimenta imperiul de tipărire de ziare în expansiune.

Lamont Dupont: a deținut multe brevete care foloseau țiței în loc de ulei de cânepă pentru a face produse sintetice.

Andrew Mellon: Bancher atât pentru Hurst, cât și pentru Dupont, plus că a fost proprietarul Gulf Oil.

John Rochefeller și Andrew Carnegie: ambii bancheri finanțau industria farmaceutică, care intenționa să distrugă tratamentele și remediile naturale pe bază de plante care se foloseau la acea vreme.

Harry Anslinger: a devenit șeful Biroului Federal de Narcotice în 1930 și a început „cruciada” împotriva cânepii.

Sincronizarea a fost, de asemenea, un factor important. Au fost mulți ani în care cânepa a fost cea mai bună resursă pentru crearea multor produse importante și de bază, dar a existat o mare problemă: metoda laborioasă și lentă de prelucrare a cânepei (separarea fibrelor de tulpină) a micșorat rentabilitatea acesteia.
Industria avea nevoie de un utilaj eficient care să înlocuiască munca manuală, care consuma mult timp și, prin urmare, era costisitoare, dar, din anumite motive, nu era disponibil. Se știe că un astfel de dispozitiv a fost construit și utilizat în Europa în acea perioadă, dar se pare că nu era disponibil în SUA. Utilajul care a fost inventat cu întârziere (sau sabotat de industria petrolieră) a fost DECORTICATORUL, care a făcut ca procesul de separare a fibrelor de tulpină să fie mult mai ușor și, în cele din urmă, profitabil.

Mașină de decorticat cânepă

06. Etimologii:

Indo-europene

Cuvântul „gan-zi-gun-nu” de pe tăblițele de piatră (care datează din 700 î.Hr.) indică o legătură cu termenii estici și din estul apropiat pentru plantă (gan-zi > ganja , gun-nu > qaneh). Această plantă era folosită pentru vrăji, descântece și prescrisă ca un remediu util pentru o varietate de afecțiuni, inclusiv depresie și impotență .

Numele plantei Cannabis este derivat inițial dintr-un cuvânt scit sau trac, care a fost împrumutat în persană - kanab , apoi în greacă - κάνναβις (kánnabis) și ulterior în latină - cannabis. În engleza veche - hænep și germana timpurie – hanapi-z.

Herodot (c. 440 î.Hr.) a consemnat consumul de canabis în Istorii: „Sciții, după cum am spus, iau o parte din această sămânță de cânepă [probabil flori] și, târâindu-se sub învelișurile de pâslă, o aruncă peste pietrele încinse; imediat ea fumegă și scoate un asemenea vapor ce doar sauna grecească îl poate depăși; Sciții, încântați, strigă de bucurie.”

Istoricul și lingvistul Douglas Harper oferă o etimologie a cuvântului englezesc pentru cannabis din greacă kannabis, care provine la rândul său dintr-un cuvânt scit sau trac, care este și sursa pentru canvas, adică țesătură în engleză.

Bazându-se pe botanica, arheologia și istoria lingvistică a canabisului, Elizabeth Wayland Barber a concluzionat:

Populațiile din zonele temperate ale Europei și Asiei – și asta ar include primii indo-europeni, știau și foloseau cânepa încă din anul 5000 î.Hr. Deci, când grupurile au început să împrumute un nou cuvânt patru milenii mai târziu, a fost pentru o nouă utilizare: generare de stări euforice. Soiurile originale nordice de cânepă nu conțineau THC, iar mileniul al 2-lea î.Hr. a fost probabil prima dată când destui oameni au călătorit înspre și dinspre actuala regiune a Iranului (unde era cultură nativă) și Europa de Est pentru a putea răspândi un obicei, împreună cu sursa sa, cânepa purtătoare de THC. Și începutul mileniului I î.Hr. este tocmai când începem să găsim dovezi pentru consumul de cannabis în noua zonă.

Barber a analizat cuvinte înrudite pentru „cânepa” și „canabis” în limbile indo-europene și a propus o rădăcină etimologică a lui * kan(n)aB- (unde * B reprezintă un * p sau * b stop bilabial ). O reconstrucție proto-indo-europeană (PIE) * p este evidentă în multe subgrupuri IE:

albaneză - kanëp

armeană - kanap

limbi baltice - lituaniană kanãpė , letonă kaņepe și prusaca veche knapios

unele limbi finice (ingrian kaneppi și estonă kanep) au împrumutat cuvântul din baltică

română (cânepă)

Limbi slave - (rusă konopljá, croată konoplja, bulgară konop și cehă konopĕ)

Cuvintele în limbile germanice vechi (engleză hænep, norvegiană hampr și germană der hanf ).

Sciții vorbeau dialecte iraniene, formația este din două cuvinte, reprezentate de sanscrită śaṇa - „un fel de cânepă” (din kana- sau kene- forme) și bhanga „cânepă narcotică” (cf. bhang). Din limbile uralică și turcă, Barber a citat Mari kene sau kine „cânepă”, ciuvaș kantär, turca veche käntir , turcă kendir și kenevir și Karakalpak kenep. O coroborare ulterioară provine din textele cuneiforme neo-asiriene ale mileniului I î.Hr. unde un cuvânt qunabu (qunnapu, qunubu, qunbu) începe să apară, pentru o sursă de ulei, fibre și medicamente.

Astfel, ipoteza bine cercetată a lui Barber implică două etape: în paleoliticul târziu și neoliticul timpuriu, un nume *ken- sau *kan- s-a folosit în arealul limbilor indo-iraniene pentru planta de cânepă, care era folosită pentru fibre și hrană; apoi, la începutul epocii fierului, „o versiune extinsă a acestui cuvânt, locală în Iran și probabil în nordul Indiei fiind folosită pentru varietatea purtătoare de THC”.

Michael Witzel sugerează o derivație finală atât a *kana, cât și a* bhang din limba (limbile) complexului arheologic Bactria-Margiana.

2. Semitice

Antropologul semitic Sula Benet, de la Institutul de Științe Antropologice din Varșovia, a indicat că originea este cuvântul ebraic קַנַּבּוֹס (qannabbôs) kaneh bosm (קנה בושם). Benet, (cunoscută și ca Sara Benetowa), este citată, spunând:

„Asemănarea uluitoare dintre kanbosul semitic și canabisul scitic mă face să presupun că acest cuvânt scitic era de origine semitică. Toate discuțiile etimologice se desfășoară în paralel cu argumentele extrase din istorie. Sciții iranieni erau probabil rude cu mezii, care erau vecini ai semiților și ar fi putut asimila cu ușurință cuvântul pentru cânepă. De asemenea, semiții ar fi putut răspândi cuvântul în timpul migrațiilor lor prin Asia Mică.”
Benet, Book of Grass.

În altă parte, Biblia ebraică folosește pur și simplu „trestia” qānēh ca nume al unei plante în patru locuri al căror context pare să însemne „trestie de balsam” ca rășină parfumată, Isaia 43:24, Ieremia 6:20, Ezechiel 27:19 și Cântarea Cântărilor 4:14. Numele ebraic „trestie de balsam” provine de la qěnēh (forma de construcție a substantivului qāneh) înseamnă „trestie”, iar bośem înseamnă „balsam” sau „rășină aromatică”. Este posibil ca ebraica să fi adaptat numele qannabbôs de la „trestie de balsam” qěnēh bośem ca înlocuitor pentru numele ambiguu „trestie”.

Canabisul era o plantă comună printre evrei. Rochia de cânepă numită „Simlah” în ebraică, era purtată ca semn al celor smeriți. International Standard Bible Encyclopedia afirmă, de asemenea, următoarele:

„Materialul obișnuit pentru împletirea frânghiilor a fost cu siguranță inul (cânepa)”.

„Pânza pentru corturi numită bait sha`r, - „casa părului” era întinsă peste stâlpi cu funii din păr de capră sau cânepă”.

„Clasele mai sărace purtau probabil haine făcute fie din in nealbit, fie din cânepă” (cânepa, din nou, fiind Simlah).

Centrul de Cercetare Ebraică Antică consideră că expresia ebraică qaneh bosem poate fi definită ca „o plantă de stuf rășinoasă aromatică” și este descriptivă pentru planta de canabis. Așa cum cuvântul „scorțișoară” este derivat dintr-o origine semitică este posibil ca și „cannabis” să fie la fel. Canabisul era cunoscut și folosit în Orientul Apropiat de poporul evreu în antichitate.

07. Latura Mistică a cânepii

Canabisul și cânepa (o formă de canabis) sunt indigene din Orientul Mijlociu și au fost folosite pentru alimente, medicamente și îmbrăcăminte de mii de ani în Orientul Mijlociu, Apropiat și Îndepărtat. Conform înregistrărilor istorice, poporul indo-iranian a introdus canabis (qunubu în limba lor) asirienilor, sciților, tracilor și dacilor. Planta a fost prezentată și grecilor și o menționează istoricul Herodot. Prin urmare, este de imaginat că poporul evreu era familiarizat cu această plantă.

Kaneh Bosem

Luați cele mai bune mirodenii: din smirnă lichidă cinci sute de sicli și din scorțișoară cu miros dulce jumătate, adică două sute cincizeci și din trestie aromată două sute cincizeci. (Exod 30:23, RSV)

Pasajul de mai sus enumeră ingredientele din „uleiul sfânt pentru ungere” care urma să fie folosit de preoți pentru a unge cortul și a hirotonisi preoții. Acest subiect poate fi puțin controversat, dar credem că este unul important, deoarece încă nu este limpede dacă expresia din ebraică קנה בשם (qaneh bosem, adesea scris kaneh bosem), tradusă ca „trestie aromată” în versetul de mai sus este o expresie ebraică biblică pentru canabis, numită și marijuana sau cânepă.

Cuvântul ebraic קנה (k'neh) înseamnă literal, conform lui Strong și Brown-Driver-Briggs, „trestie” sau „tulpină”.
Cuvântul ebraic בשם (bosem) înseamnă, tot conform lui Strong și Brown-Driver-Briggs, „condiment” sau „balsam” (o substanță rășinoasă aromatică).
Nu există nicio îndoială că expresia ebraică qaneh bosem este similară cu termenul de canabis, dar este aceasta o coincidență sau originea numelui acestei plante? Observați că în Exodul 30:23 este cuvântul „scorțișoară”, care nu este o traducere din ebraică, ci o transliterare. În ebraică, cuvântul este קנמון (qinamon), care este originea cuvântului grecesc kinnamonon, a cuvântului latin cinnamomum. Prin urmare, așa cum cuvântul ebraic qinamon este la originea denumirii „scorțișoară”; este posibil ca și kaneh bosem să fie originea cuvântului „cannabis”.

În anii 1960, arheologii au descoperit un altar antic, care datează din secolul al VI-lea î.Hr., și era situat la aproximativ 30 de mile vest de Marea Moartă. La acea vreme, reziduurile de pe altar au arătat că grăsimea animală, bălegarul și tămâia erau arse pe altar, dar analizele unor rămășițe închise la culoare de pe altar s-au dovedit neconcludente. În 2020, oamenii de știință care au folosit dispozitive moderne de laborator au reușit să analizeze cenușa și s-a descoperit că este cannabis, cu suficient conținut de THC pentru a induce o stare de conștiență modificată prin inhalarea fumului rezultat din arderea acestuia.

În concluzie, aceasta este ceea ce putem spune despre termenul qaneh bosem:

Expresia ebraică qaneh bosem poate fi definită ca „o plantă de stuf rășinoasă aromatică” și este descriptivă pentru planta de canabis.
Așa cum cuvântul „scorțișoară” este derivat dintr-o origine semitică; este posibil ca și „cannabis” să fie de origine semitică.

Uleiul Sfântului Maslu

שמן המשחה, romanizat: șemen ha-mișah, uleiul sfânt pentru ungere (în Biblia Ebraică „Uleiul Ungerii”), a făcut parte integrantă din hirotonisirea preoților și inclusiv a Marelui Preot, precum și în sfințirea obiectelor din Tabernacol (Exod 30:26) și a templelor ulterioare din Ierusalim. Scopul principal al ungerii cu untdelemn sfânt este acela de „a pune deoparte” persoana sau obiectul uns ca qodesh, sau sfânt (Exod 30:29). Inițial, uleiul a fost folosit exclusiv pentru preoți și articolele Cortului, dar mai târziu utilizarea sa a fost extinsă pentru a întrona regii (1 Samuel 10:1). Era interzis să fie folosit pe un străin (Exodul 30:33) sau să fie folosit pe corpul oricărei persoane obișnuite (Exodul 30:32a) iar israeliților li s-a interzis să-l folosească pentru ei înșiși (Exod 30:32b). Unele segmente ale creștinismului au continuat practica folosirii uleiului sfânt pentru ungere ca practică devoțională, precum și în diferite liturghii.

Un număr de grupuri religioase au tradiții de continuitate a folosirii uleiului sfânt pentru ungere, o parte din uleiul original preparat de Moise rămânând ca și rețetă până astăzi. Aceste grupuri includ iudaismul rabinic, Biserica Armenească, Biserica Asiriană a Răsăritului, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, Biserica Coptă, bisericile Sfântul Toma Nazrani, și altele.

Biblia ebraică

Uleiul sfânt pentru ungere descris în Exod 30:22–25 a fost creat din:

Smirnă pură (מָר-דְּרוֹר, mār-dərōr), 500 de șekeli (aproximativ 6 kg/13 lb)

Scorțișoară dulce (קִנְּמָן-בֶּשֶׂם, qīnnəmōn-besem), 250 de șekeli (aproximativ 3 kg/6,6 lb)

Scorțișoară chinezească (קִדָּה, qīddā), 500 de șekeli (aproximativ 6 kg/13 lb)

Trestie parfumată (קְנֵה-בֹשֶׂם, qənē-ḇōsem), 250 de șekeli (aproximativ 3 kg/6,6 lb)

Ulei de măsline (שֶׁמֶן זַיִת, šemen zayīt), un hin (aproximativ 6 l/124 oz)

Termenul ebraic Messiah (Christos, Hristos în greacă) înseamnă „cel uns” care urma să vină să elibereze pe Israel și lumea de asuprirea păcatului. Persoana astfel unsă ar putea fi un rege, un preot sau un profet.

Obiceiurile au variat în culturile Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, ungerea cu untdelemn special în Israel era fie un privilegiu strict preoțesc, fie un drept regal. Când un profet a fost uns, a fost pentru că a fost mai întâi preot. Când era uns un non-rege, cum ar fi ungerea lui Ilie a lui Hazael și Iehu, era un semn că Hazael urma să devină rege al Aramului (Siria) și Iehu urma să devină rege al Israelului.

Sursele extra-biblice arată că era comună ungerea regilor în multe monarhii Antice din Orientul Apropiat. Prin urmare, în Israel, ungerea nu era doar un act sacru, ci și social-politic.

Identificarea kaneh bosem

În timp ce sursele sunt de acord cu privire la identificarea a patru dintre cele cinci ingrediente ale uleiului de ungere, identitatea celui de-al cincilea, kaneh bosem, a fost o chestiune de dezbatere. Biblia indică faptul că era o trestie sau o iarbă aromată, care a fost importată dintr-o țară îndepărtată prin intermediul rutelor mirodeniilor și că o plantă înrudită crește în Israel (kaneh bosem) este menționată ca plantă cultivată în Cântarea Cântărilor 4: 14. Mai multe plante diferite au fost numite ca fiind posibil bosem kaneh .

În iudaismul rabinic

Talmudul afirmă că uleiul de ungere preparat inițial de către Moise a rămas în mod miraculos intact și a fost folosit de generațiile viitoare fără înlocuire, inclusiv în viitorul Al Treilea Templu, când a fost reconstruit.

Vendyl Jones a susținut că o cantitate atât de mică de ulei (în jur de un galon – 3,7 litri) nu ar dura atât de mult (se pretinde că un urcior plin cu ulei a durat peste 800 de ani). Pentru a explica această discrepanță, se pretinde că unul dintre două lucruri s-a petrecut: fie că uleiul sfânt pentru ungere s-a înmulțit în mod miraculos (asemănător cu înmulțirea uleiului lui Ilie pentru văduva din Sarepta sau miracolul uleiului de Hanukkah) ori, urmând obiceiurile străvechi, ulei nou a fost adăugat peste cel vechi, continuând astfel uleiul original pentru folosirea lui viitoare.

Acesta nu este singurul ritual în care tradiția evreiască subliniază continuitatea. De exemplu, primii rabini evrei au subliniat importanța succesiunii semikhah-ului clasic în care tradiția evreiască ne dezvăluie că cenușa ultimei juninci roșii sacrificate a fost întotdeauna amestecată cu cenușa fiecărei noi juninci roșii.

În creștinism

Informații suplimentare: Ungerea bolnavilor și Carisma.

Uleiul pentru ungere este folosit în comunitățile creștine din diverse motive. Ungerea bolnavilor este prescrisă în acest pasaj din Noul Testament:

„Este vreun bolnav printre voi? să cheme pe bătrânii bisericii; și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului”. - Iacov 5:14 (KJV)

Epitetul „Hristos” ca titlu pentru Iisus se referă la „cel uns”.

Creștinii nu folosesc „untdelemnul pentru ungerea sfântă” pentru a sfinți obiecte sau oameni. Sfințirea sub Noul Legământ este lucrarea Duhului Sfânt. Nu este nevoie de canabis.

În Biserica Armenească

Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii armene se numește sfântul muron („muron” înseamnă smirnă). Biserica poartă o reverență deosebită față de factorul de continuitate al uleiului. Conform tradiției, o porțiune din uleiul sfânt pentru ungere pomenit în Biblie (Ieșirea 30), pe care Moise și Aaron îl binecuvântaseră, a rămas încă în timpul vieții lui Iisus. Iisus Hristos a binecuvântat acest ulei și apoi i-a dat o parte din el lui Thaddeus, care a dus uleiul sfânt în Armenia și l-a vindecat pe regele Abkar de o boală cumplită de piele, ungându-l cu uleiul sfânt. Se spune că Thaddeus a îngropat un urcior cu uleiul sfânt pentru ungere în Daron, sub un copac veșnic verde. Grigore Iluminătorul a descoperit comoara ascunsă și a amestecat-o cu muron pe care îl binecuvântase. Se spune că: „Până în ziua de azi, ori de câte ori este pregătit și binecuvântat un nou lot de muron, câteva picături din cel vechi intră în el, astfel încât muron-ul armean să conțină întotdeauna o cantitate mică din uleiul original binecuvântat de Moise, Isus Hristos și Grigorie Iluminătorul”.

Muron-ul sfânt este compus din ulei de măsline și 48 de arome și flori. Porțiunea rămasă din uleiul sfânt binecuvântat anterior este turnată în uleiul nou preparat în timpul ceremoniei de binecuvântare și transmite binecuvântarea din generație în generație. Se spune că această procedură a fost urmată de aproape 1700 de ani. Catholicos-ul tuturor armenilor din Etchmiadzin combină un nou amestec de muron sfânt în vasele consacrate la fiecare șapte ani, folosind o porțiune din muron-ul sfânt din amestecul anterior. Aceasta este distribuită tuturor bisericilor armene din întreaga lume. Înainte de creștinism, muron-ul era rezervat doar pentru întronarea regalității și pentru evenimente foarte speciale. În anii următori a fost folosit pentru a vindeca bolnavii și pentru a unge clerul hirotonit.

În Biserica Asiriană a Răsăritului

Se spune de către Biserica Asiriană că untdelemnul sfânt pentru ungere „ne-a fost dat și predat nouă de sfinții noștri părinți Mar Addai și Mar Mari și Mar Tuma”. Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii Asiriei este denumit în mod diferit, Uleiul Cornului Sfânt, Uleiul Qarnei sau Uleiul Ungerii. Acest ulei sfânt este o tradiție apostolică, despre care se crede că provine din uleiul sfințit de apostoli înșiși și care prin succesiune a fost transmis în Biserică până în zilele noastre. Uleiul original pe care l-au binecuvântat discipolii a început să scadă și i s-a adăugat apoi alt ulei proaspăt. Biserica Asiriană crede că acest lucru a continuat chiar în ziua de azi, cu ulei nou fiind adăugat pe măsură ce nivelul uleiului scade. Se crede că această succesiune de ulei sfânt menține un transfer și o continuitate a binecuvântărilor puse asupra uleiului de la început.

Atât Uleiul Ungerii, cât și Drojdia Sfântă sunt denumite „drojdie”, deși nu există un agent de dospire prezent în ulei. Yohanan bar Abgareh s-a referit la ulei în 905, la fel ca și Shlemon d-Basra în secolul al XIII-lea. Yohanan bar Zo'bee în secolul al XIV-lea a integrat Sfântul Ulei al ungerii cu botezul și alte rituri.

Isaaq Eshbadhnaya în secolul al XV-lea a scris Scholion, care este un comentariu pe teme teologice specifice, afirmând că Ioan Botezătorul i-a dat lui Ioan Evanghelistul un vas de botez cu apă de la botezul lui Iisus Hristos, care a fost colectat de Ioan Botezătorul din apa care picura de pe Hristos după botez în râul Iordan. Iisus a dat fiecărui ucenic câte o „pâine”, la Cina cea de Taină, dar Scolionul afirmă că lui Ioan i-a dat două pâini, cu instrucțiuni să mănânce doar una și să o păstreze pe cealaltă. La răstignire, Ioan a adunat apa din rana lui Iisus în vas și sângele l-a adunat pe pâinea de la Cina cea de Taină. După coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, ucenicii au luat vasul și l-au amestecat cu ulei și fiecare a luat un corn (o măsură) din el. Pâinea au măcinat-o și i-au adăugat făină și sare. Fiecare a luat câte o porție din uleiul sfânt și din pâinea sfântă, care au fost împărțite în fiecare țară de mâinile celor care erau misionari acolo.

Biserica asiriană are două tipuri de uleiuri sfinte; unul este ulei de măsline obișnuit, binecuvântat sau nebinecuvântat, celălalt este uleiul Sfântului Corn despre care se crede că a fost transmis de la apostoli. Cornul Sfânt este reînnoit constant prin adăugarea de ulei binecuvântat de un episcop în Joia Mare. În timp ce aproape oricine poate fi uns prin tradiție cu ulei obișnuit, uleiul Sfântului Corn este restricționat în scopuri de hirotonire și sfințire.

În Biserica Coptă

Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii Copte este denumit „miron-ul sfânt” („miron” înseamnă smirnă). Se crede că punerea mâinilor asupra capului celui botezat pentru ca astfel acesta să devină locuința Duhului Sfânt a fost un ritual specific apostolilor și al urmașilor lor episcopii și, pe măsură ce regiunile unde se făcea misionariat s-au înmulțit, în consecință, numărul de noi credincioși și convertiți creștini a crescut. Nu a fost posibil ca apostolii să umble prin toate țările și orașele pentru a pune mâinile asupra tuturor celor botezați, așa că au stabilit ungerea prin sfântul mir ca alternativă și se crede că acest ulei a fost folosit ca un sui generis înlocuitor eficient pentru supra-punerea mâinilor și coborârea Sfântului Duh.

Primii care au făcut miron-ul au fost apostolii ce păstraseră uleiurile parfumate care rămăseseră după ce a fost uns trupul lui Isus Hristos în timpul înmormântării sale și au adăugat mirodeniile ce au fost aduse de acele femei care s-au pregătit să-l ungă pe Hristos, dar au descoperit că a înviat. Au topit toate aceste mirodenii în ulei de măsline curat, l-au consacrat în camera de sus din Sion și au făcut din el un ulei pentru ungerea sfântă. Ei au decis că succesorii lor, viitori credincioși, trebuiau să reînnoiască miron-ul ori de câte ori era aproape epuizat, prin încorporarea uleiului original cu cel nou. Astăzi Biserica Coptă îl folosește pentru hirotonisire, la sfințirea apei de botez și la sfințirea bisericilor, a altarelor și a vaselor bisericești.

Se spune că atunci când Evanghelistul Marcu a plecat la Alexandria, a luat cu el câteva picături din uleiul sfânt de miron făcut de apostoli și că l-a folosit în sacramentul Chrismului, la fel ca și patriarhii care l-au urmat. Aceasta a continuat până în epoca lui Atanasie Apostolul, al 20-lea patriarh, care a decis apoi să refacă miron-ul din Alexandria. De aceea, se spune, el a pregătit toate parfumurile și mirodeniile necesare, cu ulei de măsline curat, din care Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă uleiul sfânt pentru ungere, așa cum este specificat în rețeta din capitolul treizeci din Cartea Ieșirii. Atunci sfințirea uleiului de miron s-a împlinit în Alexandria și lui Atanasie i s-a încredințat uleiul sfânt, care conținea mirodenii care au atins trupul lui Iisus în timp ce acesta se afla în mormânt, precum și uleiul original care fusese pregătit de apostoli și adus în Egipt de către Marcu. El a împărțit uleiul bisericilor din străinătate: Scaunului Romei, Antiohiei și Constantinopolului, împreună cu un document de autenticitate, și se spune că toți patriarhii s-au bucurat că l-au primit.

Biserica coptă informează că părinții Bisericii și cărturari precum Iustin Mucenic, Tertulian, Hippolit, Origen, Ambrozie și Chiril al Ierusalimului, au vorbit despre sfântul miron și despre modul în care au primit folosirea lui în ungerea prin tradiție. De exemplu, Hippolit, în Tradiția apostolică, vorbește despre uleiul sfânt „după obiceiul străvechi”, Origen scrie despre uleiul sfânt „după tradiția bisericii”, Chiril al Ierusalimului intră în mai multe detalii în vorbind despre harul Duhului Sfânt în sfântul mir: „acest undelemn nu este un ulei orișicare: după epicleza Duhului Sfânt, devine harisma lui Hristos și putere a Duhului Sfânt prin prezența dumnezeirii”.

Primii părinți și savanți menționează folosirea sfântului miron, precum și o documentație a lui Abu'l-Barakat Ibn Kabar, un preot copt și cărturar din secolul al XIV-lea, în cartea sa Misbah az-Zulmah fi idah al-khidmah (Lumina Călăuzitoare în serviciul preoțesc). Potrivit relatării sale, sfinții apostoli au luat din mirodeniile care erau folosite pentru a unge trupul lui Iisus Hristos când a fost îngropat, i-au adăugat ulei de măsline curat și s-au rugat pentru el în Sionul de Sus, prima biserică unde Duhul Sfânt s-a coborât în camera de sus. Acest ulei sfânt a fost apoi împărțit între toți apostolii, astfel încât oriunde au predicat, noii convertiți să fie unși cu el ca pecete. De asemenea, au poruncit ca ori de câte ori se face un nou lot de sfântul miron, să adauge la acesta vechiul sfânt mir pentru a păstra primul sfânt mir continuu cu tot ce se va face vreodată cu el după aceea.

Conform resurselor disponibile, sfântul mir din Biserica Egiptului a fost realizat de 34 de ori.

Printre Sfântul Toma, creștini si nasrani

Potrivit tradiției, apostolul Toma a pus temelia originară pentru creștinismul din India. Se spune că acele comunități evreiești deja prezente în India l-au atras pe Toma să-și realizeze călătoria misionară acolo, că, de asemenea, a adus cu el untdelemn pentru sfânta ungere și că creștinii urmași ai Sfântului Toma mai au acest ulei până în zilele noastre.

Patriarhul Ya'qub, al Bisericii Siriene Malabar Nasrani, este amintit pentru celebrarea liturghiei și încurajarea de a accepta modul simplu de viață. După ce a sfințit miron-ul în mănăstirea Mor Gabriel în 1964, din recipientul de sticlă au folosit uleiul a doua zi și s-a spus că mulți oameni au fost vindecați de el.

Hașișul în Islam

Canabisul a fost folosit ca plantă psiho-activantă (bhang) în India și Iran încă de acum aproximativ 3000 de ani; a fost adoptat în Orientul Mijlociu musulman 1.800 de ani mai târziu, la două secole după moartea profetului Mahomed. Într-adevăr, în timpul vieții sale (570-632 d.Hr.), utilizarea preparatelor de canabis (cunoscute în Orientul Mijlociu ca hașiș, care înseamnă „iarbă” în arabă) a fost necunoscută. Acesta ar putea fi motivul pentru care profetul nu a interzis în mod explicit în sfântul Coran consumul de canabis, deși băuturile fermentate (alcool, vin, bere) sunt. Nu există nici o dovadă că arabii erau familiarizați cu consumul hașișului înainte de secolul al IX-lea. La acea vreme, ei cuceriseră deja zona Mesopotamiei și Siria și se îndreptaseră spre est, până la granița Persiei și Asiei Centrale și spre vest, prin Asia Mică, Africa de Nord și Spania (în 752, expansiunea musulmană necruțătoare a fost oprită la Poitiers de către regele franc Charles Martel).

În secolul al IX-lea, la mult timp după înființarea în 750 d.Hr. a splendidului califat abasid din Bagdad, remarcat pentru universitățile sale, savanții arabi au tradus textele grecești ale lui Dioscoride și Galen și s-au familiarizat cu proprietățile medicinale ale canabisului. Un medic de la începutul secolului al X-lea, Ibn Wahshiyah, a avertizat cu privire la posibilele complicații rezultate din utilizarea hașișului. În cartea sa, „Despre otrăvuri”, el a susținut că extractul de plantă ar putea provoca moartea atunci când este amestecat cu alte medicamente. Un alt medic, persanul al-Rhazes, era împotriva prescrierii excesive de canabis. Comercianții care călătoresc în Persia din India și Asia Centrală ar putea, de asemenea, să fi răspândit cunoștințele despre proprietățile medicinale ale plantei. Potrivit lui Rosenthal, abia la sfârșitul secolului al IX-lea utilizarea hașișului ca substanță psiho-dinamizantă a apărut în islam. Numit hașiș în loc de bhang, denumirea hindusă, a fost consumat pentru prima dată de membrii sectelor religioase persane și irakiene, situate la periferia de est a imperiului islamic, care mărginește stepele centrale unde pare că își avea originea planta. Și a existat puțină opoziție culturală la început, deoarece Sfântul Coran, care formulează în detaliu toate regulile vieții cotidiene musulmane, nu interzice în mod explicit consumul de canabis, deși interzice utilizarea băuturilor fermentate. Și în jurul anului 1000 d.Hr., regele Fatima al-Hakim a emis un edict prin care interzicea „vânzarea de alcool în Siria și Egipt”, dar nu a interzis canabisul. În secolul al XI-lea un popor turcic, selgiucizii, a capturat Bagdadul și și-au asumat puterea efectivă, deși i-au păstrat pe abasizi ca figuri ale autorității. Folosirea hașișului a devenit populară în societatea islamică și a fost frecvent menționată în literatura sa la apogeul puterii selgiucizilor, când aceștia făcuseră cuceriri suplimentare și convertiseră Orientul Mijlociu, în același timp, respingând și o invazie a cruciaților. Povestea lui Hasan-I-Saban este familiară pentru mulți. El a fost un lider fanatic ismailit care în 1090 a fondat în Persia ordinul Hashishiyenilor, adesea denumiți în Occident „Asasinii” pentru că și-au ucis adversarii politici. Marco Polo, exploratorul venețian, a povestit cum Hassan, „bătrânul muntelui”, i-a răpit cu arcanul pe unii tineri ce erau vânjoși și i-a adăpat cu o poțiune secretă în grădinile splendide ale cetății sale, Alamut. În acest paradis pământesc, activitatea lor principală era să facă dragoste pentru perioade cât mai mari cu diferite femei foarte senzuale. În acest fel Hassan și-a ținut tinerii adepți într-o anumită stare de transă, sub vraja lui, apoi a reușit să-i trimită în misiuni periculoase pentru a-și asasina adversarii. El le-a promis tinerilor: „La întoarcerea voastră, îngerii mei vă vor duce în paradis”. Întrebarea cu privire la natura poțiunii oferite de Hassan a primit răspuns în 1818 de către Silvester de Sacy, care credea că este hașiș și, de asemenea, că numele Assassins derivă din numele adepților lui Hassan: Hashishiyans. Mulți acceptă această interpretare, care a fost folosită de atunci pentru a lega utilizarea hașișului cu un comportamentul violent. Deși este adesea citată, nu este susținută de dovezi istorice. Nu există nicio îndoială că „bătrânul de pe munte”, Hassan, a fost liderul ismailit versat al unui grup de fanatici religioși care au apărat o fortăreață de munte inexpugnabilă, aflată la granița persană. Faptul că i-a îndoctrinat pe unii dintre adepții săi loiali, fidai, pentru a-i îndeplini ordinele este, de asemenea, adevărat. Și acele ordine includeau uneori asasinarea inamicilor lui Hassan. Mai mulți sultani arabi, precum și lideri ai cruciadelor au fost uciși de acești teroriști din secolul al XII-lea. Printre ei se număra și Conrad marchizul de Montferrat, asasinat de unul dintre adepții lui Hassan care pătrunsese în tabăra cruciaților deghizat în călugăr. Bătrânul era atât de temut încât până și Saladin, unul dintre cei mai faimoși generali musulmani ai timpului său, a trebuit să-și abandoneze planul de a asalta Alamut. Cu toate acestea, singura dovadă că Hassan le-a dat de fapt hașiș adepților săi este raportul anecdotic al lui Marco Polo, care menționează vag o poțiune, dar niciun medicament pe nume. Există o altă explicație pentru care adepții lui Hassan au fost numiți Hashishiyah, termen care ar părea să desemneze utilizatorii de hașiș, numeroși la acea vreme. Potrivit lui Lewis, „adepții lui Hassan au fost supranumiți Hashishiyah ca o expresie a disprețului pentru credințele lor sălbatice și comportamentul extravagant. A fost un comentariu derizoriu asupra comportamentului lor, mai degrabă decât o descriere a practicilor lor.” O altă sursă comentează că „motivul pentru alegerea termenului Hashishiyah ar fi putut fi acela de a conferi partizanilor lui Hassan caracterul decăzut și de nerespectat atribuit de unii savanți consumatorilor de hașiș, mai degrabă decât devotamentul real al adepților lui Hassan față de drog”. A fost o modalitate de a-i discredita, precum și hașișul. În orice caz, mențiunea Hashishiyah raportată în textele arabe din 1125 indică faptul că folosirea hașișului era destul de comună la acea vreme, „încât ar putea apărea ca un document oficial și nu necesită nicio explicație”. Astfel, porecla Hashishiyah și odată cu aceasta, utilizarea pe scară largă a hașișului, pare să fi apărut la sfârșitul secolului al XI-lea; ambele ar fi putut fi promovate de utilizarea reală sau presupusă a canabisului de către devoții lui Hassan, care erau angajați în răspândirea unei rețele vaste de influență deschisă și secretă asupra lumii musulmane, din Egipt până în Iran și nu numai. Cealaltă sectă care a folosit hașiș în timpul secolului al XII-lea, conform istoricilor arabi, a fost sufi, o ramură mistică a islamului care a apărut pentru prima dată la sfârșitul secolului al VIII-lea. Arabii sufi (purtătorii de lână) sunt dedicați orelor de post, rugăciune și meditație solitară, au subliniat renunțarea la ego și evitau plăcerile lumești. Al-Ukbary a scris că liderul religios Shaikh Haidar, un fondator al ordinului Haidari al sufiților din Kharasan (granița de nord dintre Iran și Afganistan) a descoperit proprietățile mistice ale canabisului. Haidar a locuit într-o mănăstire din munții lui Rama în jurul anului 1200 d.Hr. În timp ce se plimba prin mediul rural în căldura amiezii, el a descoperit proprietățile divine ale unei plante care potolește foamea și setea în timp ce dădea bucurie. El le-a spus discipolilor săi: „Dumnezeu Atotputernic v-a dăruit, printr-o favoare specială, virtuțile acestei plante, care va risipi umbrele ce vă întunecă sufletele și vă va lumina spiritele.” Haidar, la fel ca preoții hinduși cu 2.000 de ani înaintea lui, a recomandat adepților săi să ascundă oamenilor proprietățile providențiale ale acestei plante prețioase. Dar astfel de secrete nu pot fi păstrate timp de secole, iar după moartea sa discipolii săi au lăudat calitățile minunate ale plantei „magice”: „Abandonează vinul, ia paharul lui Haidar, acest potir cu parfum de chihlimbar, care strălucește ca un smarald verde.” (Istoricul egiptean și critic sufi, al-Maqrizi). Deși este puțin probabil ca Haidar să fi descoperit proprietățile de modificare a conștiinței ale canabisului, s-ar putea să fi dezvoltat o rețetă specială și nepericuloasă pentru consumul plantei. Chiar dacă povestea bătrânului călugăr poate fi apocrifă, totuși, unii dintre sufiți au folosit hașiș în practicile lor religioase și au răspândit consumul acestuia în societatea islamică; introducându-l în Siria și în Egipt unde acesta era consumat de către săraci, care nu-și puteau permite vinul, care, în ciuda interdicției coranice, era folosit din belșug de către bogați. Unii sufiți susțineau, așa cum mulți sfinți indieni au făcut-o cu 20 de secole mai devreme, că acțiunea blândă a plantei a extins conștiința, a adus înțelegere, pace, odihnă, și apropiere de Dumnezeu. Abel i-a comparat pe sufiți cu hipioții Americii moderne și pe Haidar cu Timothy Leary, iar mănăstirile Haidari cu comunitățile hippy. Ambele grupuri, se pare că au folosit canabisul pentru a face prozelitism și au susținut că planta contribuie la dobândirea iluminării și la îmbunătățirea vieții în general. Analogia este însă înșelătoare, deoarece hipioții și Leary nu aparțineau niciunui grup religios formal și, pe lângă canabis, foloseau multe alte substanțe, cum ar fi LSD, pentru a produce o alterare a conștiinței care de data aceasta era însă indusă chimic, cu ajutorul unei substanțe de sinteză. Sufismul a fost și este în continuare ramura mistică, contemplativă a islamului. Majoritatea sufiților atunci și acum practicau asceza și o viață fără droguri pentru a ajunge la o adevărată experiență mistică. Toți marii mistici și sfinți sufi, precum al-Kalahabhi, al-Bistami, al-Ghazzali și al-Islami, au respins utilizarea plantelor psihoactive, pe care o considerau o perversiune diabolică. Astăzi, ordinul cuprinde mii de bărbați și femei foarte serioși și devotați în aproape fiecare țară islamică. Dintre toți musulmanii, ei sunt probabil cei mai îndepărtați și inaccesibili pentru europeni. Ei practică o disciplină ascetică strictă pentru a-și curăța trupul și sufletul. Cronicile înregistrate ale Hashishiyahului și ale unei facțiuni deviante din secta sufi indică în mod clar o creștere a consumului de canabis în secolul al XII-lea în rândul sectelor religioase situate la periferia de est a imperiului arab. În aceeași perioadă în care sufiții au introdus canabisul, împreună cu opiul, în Egipt, la sfârșitul secolului al XII-lea, producția și vânzarea de alcool au fost interzise de regele Ayubid al-Afdal în Egipt și Siria. (Oamenii de știință arabi au inventat alambicul pentru distilarea băuturilor fermentate în alcool). Dar, din moment ce nu exista nicio interdicție privind cultivarea sau utilizarea canabisului, până în secolul al XIII-lea folosirea hașișului se răspândește la toată populația lumii islamice și câștigă discipoli, în Occident, din Egipt până în Spania. Un botanist spaniol din secolul al XIII-lea, Ibn Baitar, relatând călătoria sa în Egipt, descrie cultivarea „Konnab Indi” (Cannabis indica), care a fost numit hașiș de către populația locală. El a observat cum consumul de hașiș, în primul rând de către sufiți pentru evlavia și devotamentul lor religios, producea stări de conștiință alterate, veselie și o stare de vis. El a fost primul om de știință care a remarcat cum consumul de canabis poate duce la demență. Purta o adâncă desconsiderare pentru sufiții pe care i-a întâlnit, referindu-se la aceștia drept „bărbați de cea mai joasă speță”. În perioada în care Ibn Baitar a călătorit prin Egipt, mongolii au invadat Persia și timp de mai bine de un secol au răspândit teroarea, o bună parte a populației părăsindu-și locurile de baștină. Bagdadul a fost cucerit în 1258. Acești războinici înverșunați erau familiarizați atât cu canabisul, cât și cu alcoolul. De fapt, unii istorici arabi (Ibn Taymiyah și Al-Zarkoshi) consideră că răspândirea hașișului în secolul al XIII-lea a fost cauzat de invaziile mongole. Cu toate acestea, există puține dovezi pentru o astfel de afirmație, deoarece consumul de canabis a precedat cu mulți ani invaziile mongole. Totuși, prin fluxul de refugiați, mulți dintre ei sufiți din în zonele urbane din Egipt și Siria, mongolii ar fi putut contribui în acest fel la răspândirea hașișului spre vest. La mijlocul secolului al XIII-lea, mamelucii au răsturnat dinastia Ayyubid în Siria și Egipt, inaugurând astfel o perioadă lungă de decadență economică, socială și culturală care a coincis cu utilizarea pe scară largă a hașișului în rândul oamenilor simpli. Această perioadă sumbră a istoriei egiptene (1250 - 1571) a fost urmată de dominația nemiloasă a Imperiului Otoman, care a durat până în 1804. Timp de secole, o clasă conducătoare circasiană sau turcă privilegiată și disolută, străină de Egipt, a exploatat muncitorii agrari indigeni. Consumul de hașiș era comun atât printre asupritori, cât și printre asupriți. Consecințele sociale nefavorabile au însoțit probabil obiceiul de a fuma hașiș, deoarece primii reformatori sociali, unii sultani și emiri ai Persiei, Turciei și Egiptului, au încercat în mod repetat să stopeze tendința spre abuzul de canabis în rândul oamenilor lor.

ACCEPTAREA SOCIALĂ A UTILIZĂRII HAȘIȘULUI ÎN ISLAM: PRO ȘI CONTRA

Pe măsură ce popularitatea hașișului a crescut, utilizarea sa pe scară largă a fost percepută ca o amenințare pentru societate de către liderii politici responsabili. Au existat puține reacții din partea autorităților Ayyubide sau Mameluce, atâta timp cât consumul de hașiș a fost limitat la niște sufiți devianți, care reprezentau doar o mică parte, neproductivă și periferică a populației. Conducătorii s-au alarmat când mugurii nefecundați ai plantei femele a început să afecteze toate nivelurile societății, inclusiv profesioniștii și comercianții, și au încercat periodic să restrângă sau să-i suprime utilizarea nu atât din motive morale sau religioase, cât pentru a proteja statul. Deși au reușit să scadă temporar consumul de hașiș, nu au reușit niciodată să-l suprima complet, în ciuda puterii lor politice și religioase absolute. În Egipt, primele măsuri menite să reducă consumul de hașiș au fost luate de guvernatorul Cairoului în ultimii ani ai dinastiei Ayyubid. El a ordonat distrugerea tuturor plantelor de canabis care cresc în parcul Kafur, un loc preferat de adunare pentru consumatori și alți amatori de hașiș (cum scria un poet al vremii: „Planta verde care crește în Grădina Kafur și înlocuiește efectele vinului, vechi și generos”). Un detașament al poliției a dezrădăcinat și a ars toate plantele în ruguri uriașe, așa cum se întâmplă astăzi în nordul Californiei. Dar acest efort izolat de a reduce cultivarea hașișului a fost de scurtă durată, iar plantele de canabis, cultivate de fermierii locali dornici să-și mărească veniturile, au reapărut la periferia Cairoului. Fondatorul dinastiei mamelucă din Egipt, regele al-Zahir Babar (1266-1275), care învinsese invadatorii mongoli la fântâna lui Goliat din Siria, a făcut următoarea încercare de a interzice consumul de canabis. Fiind un musulman devotat, Babar ar fi putut avea obiecții religioase față de consumul de hașiș. Dar, în urma campaniilor sale împotriva mongolilor, efectul debilitant al drogurilor asupra capacităților mentale și fizice ale soldaților săi l-a preocupat cel mai mult. În timp ce predecesorii săi din dinastia Ayyubid au încercat doar să descurajeze cultivarea hașișului, în 1266 Babar a început să interzică total ambele. cultivare si consum. A procedat la fel cu vinul. Câmpurile unde era cultivată planta au fost incendiate, toate tavernele și bordelurile au fost închise, vânzarea de hașiș și vin a fost interzisă, iar toți consumatorii de hașiș au fost penalizați. Un judecător și-a lăudat eforturile: „Diavolul nu vrea să stea cu noi! L-ai împiedicat să obțină atât vin, cât și hașiș. L-ai lipsit astfel de apa și de furaj.” Succesorul lui Babar, al-Mansur Galawan, a inversat această politică represivă împotriva drogurilor și a încercat o abordare liberală. El a impus accize la vânzarea de hașiș și vin. Deși noua sa politică a generat venituri, aceasta a dus, de asemenea, la un consum crescut de alcool și hașiș într-o măsură atât de mare încât acest reformator liberal a fost forțat să reimpună interdicția pentru a proteja viitorul societății sale. În lumea islamică a secolului al XIV-lea, folosirea hașișului a devenit și mai vitulentă și s-a răspândit de-a lungul coastei de est a Africii și de vest până în Africa de Nord și Spania. Botanistul Ibn Batuta, în călătoriile sale din Persia în Africa de Est (1348), a relatat că hașișul era consumat de oameni, uneori chiar și în moschei. El a menționat, de asemenea, folosirea alcoolului în rândul claselor superioare musulmane. În Maroc, hașișul era numit kaif (cunoscut astăzi ca „kif”) și era folosit în ceremoniile religioase ale sectei Sunni. Planta a fost consumată în mod deschis și în sudul Spaniei până la recucerirea acestei țări de către Isabella Catolica și la restabilirea stăpânirii ferme a Bisericii Romano-Catolice. Alarmate de utilizarea pe scară largă a drogului, autoritățile au încercat periodic să reducă consumul acestuia. La începutul secolului al XIV-lea, sultanul Ayyubid Nizam-Ud-Din al Siriei a ordonat să fie smulse și arse plantele de canabis și a condamnat consumatorii de hașiș să li se extragă dinții. Dar, 25 de ani mai târziu, hașișul a fost din nou folosit și discutat în public. În Egipt au existat trei încercări succesive de a interzice canabisul: în 1324, guvernatorul din Cairo a confiscat și a distrus proviziile de hașiș și vin. Cincizeci de ani mai târziu (1376), conform lui al-Maqrizi, emirul Sudun Shaikkuni a emis aceleași ordine ca sultanul Ayyubid Nizam. Încă o dată, la sfârșitul secolului (1394), autoritățile egiptene din Cairo au decretat interzicerea folosirii hașișului concomitent cu distrugerea culturilor. Deși aceste încercări viguroase de a reduce sau suprima consumul de canabis au fost de scurtă durată, ele indică faptul că cei aflați în funcții de conducere erau conștienți că utilizarea necugetată a acestuia dăuna societății. După cum afirmă Rosenthal: Societatea islamică nu trebuia să se teamă de potențialul rău pe care hașișul l-ar putea provoca prin utilizarea prelungită utilizatorilor individuali. „Cea mai importantă problemă a ei, care a cerut acțiune, a fost efectul cumulativ produs de un număr mare de dependenți. Perioadele în care autoritățile laice au încercat în mod deschis și energic combaterea consumului de droguri au fost sporadice. Ele nu au fost rezultatul unei renașteri a fervoarei religioase în care considerentele doctrinare au determinat atitudinea guvernului. Ele reflectau o teamă acută că un potențial rău social care amenință bunăstarea statului ar putea scăpa în cele din urmă de sub control”.

Nu toți liderii erau îngrijorați. De exemplu, când sultanul din Bagdad s-a retras cu alaiul său la Cairo în 1393, a folosit hașiș în mod public, creând critici severe în cercurile conducătoare egiptene. Atitudinea lor și încercările repetate de a interzice cultivarea canabisului indică faptul că, spre deosebire de omologii lor din Bagdad, liderii egipteni nu au acceptat drogul, deși consumul lui era răspândit în rândul oamenilor. Nu au existat alte încercări guvernamentale concertate de a interzice drogul după secolul al XIV-lea. Abia în secolul al XIX-lea au avut loc din nou măsuri represive. Hașișul a fost folosit pe scară largă în acest interval. Sub stăpânirea mamelucilor, care a fost marcată de fracționism, revolte și represiune, istoricul al-Maqrizi a avut o viziune vagă asupra consumului de hașiș, care „este acum consumat deschis și discutat cu sinceritate pe străzile din Cairo, în special printre săracii care pretind că drogul îi ajută să scape de starea lor mizerabilă”. La începutul secolului al XVI-lea, mamelucii au fost învinși de otomani, iar Siria și Egiptul au intrat sub o nouă stăpânire străină. În timpul domniei lui Suleiman cel Mare (1520-1566), punctul culminant al Imperiului Otoman, istoricul al-Tunis (1550) a remarcat că în Egipt oamenii de rând, urmând conducerea clasei înstărite, căutau să se intoxice prin ingerarea extractelor de canabis. De atunci, canabisul a fost considerat „iarba săracilor” (hashichat-oul-fouquar’a). Când comercianții europeni au introdus fumatul de tutun în Imperiul Otoman (circa 1600), un obicei pe care turcii îl credeau imoral, au fost impuse sancțiuni dure pentru a-l suprima. Ca și în alte părți ale lumii, noul obicei a prins rapid. Tutunul era adesea fumat cu hașiș într-o pipă de apă (narguileh), o invenție orientală. Vechiul obicei de a ingera preparate cu hașiș a continuat fără încetare, mai ales în rândul claselor mai sărace. În monografia sa din secolul al XVI-lea, De medicina Aegyptorium, Prosper Alpinus a descris intoxicația cu hașiș în Egipt: „Timp de o oră după aceea, cei care l-au luat, își manifestă exaltarea rămânând mult timp într-o stare de extaz, se delectează cu visele lor încântătoare. Acest medicament este preferatul oamenilor de rând, deoarece este cumpărat la un preț rezonabil”. Consumul de canabis nu a fost la fel de răspândit în Turcia ca în provinciile arabe ale Imperiului Otoman, Siria și Egipt. Clasele conducătoare a adoptat obiceiurile minorităților grecești și armene cucerite și au folosit alcool și vin în mod preferențial, în timp ce cei mai puțin norocoși trebuiau să se mulțumească cu hașiș. Un istoric din secolul al XVII-lea, Eulogio Efendi, relatează că în Constantinopol erau peste 1.000 de magazine de bere și 104 distribuitori de vin, dar doar 60 de locuri unde se vindea și se fuma hașiș. În ultima parte a secolului al XVII-lea, un călător francez, C. Sonnini, a relatat în cartea sa Călătorii în Egipt (1790): „Consumul pe scară largă de către arabi de poțiuni făcute din plante de canabis. Arabii sunt aruncați într-un fel de beție plăcută, o stare de „reverie” care inspiră veselie și uneori vise plăcute. Acest fel de anihilare a facultății de gândire, acest fel de adormire a vigilenței, nu se aseamănă cu beția produsă de vin sau de băuturile tari, iar limba franceză nu oferă termeni prin care să poată fi exprimată. Arabii dau numele de kif acestor viduri voluptuoase ale minții, acestui fel de stupoare fascinantă”.

KIF ÎN VECHIUL REGAT AL MAROCULUI

După Egipt, Marocul este țara din Africa de Nord cu cea mai lungă înregistrare documentată privind consumul de canabis. Medicamentul este cunoscut acolo sub numele de kif, care în arabă înseamnă plăcere sau bunăstare în conotație cu vis sau extaz. Botanistul spaniol, Ibn Baitar, care a călătorit prin Africa de Nord în prima parte a secolului al XIII-lea, a raportat că utilizarea și cultivarea canabisului, care era răspândită în Egipt, nu a fost văzută în restul Africii de Nord. Obiceiul a fost probabil introdus în Maroc spre sfârșitul secolului al XIII-lea și s-a răspândit de acolo în Peninsula Iberică. La acea vreme puterea regatului Cherifian al Marocului atinsese punctul cel mai înalt, fondat fiind cu cinci secole înainte, în 783, când invadatorii arabi au ajuns în vârful vestic al Africii de Nord. Cuceritorii s-au stabilit în câmpiile fertile de coastă, în timp ce indigenii berberi s-au retras în munții Rifului în nord și în Atlas în sud, dar numai după ce au fost convertiți la credința islamică. Cele două populații care împărtășeau aceeași religie și-au păstrat până astăzi trăsături culturale, lingvistice și etnice distincte. Dinastiile succesive ale regilor marocani au presărat țara cu trei capitale magnifice: Rabat, Fez și Marrakech, aceasta din urmă fondată în secolul al XI-lea într-o oază de la poalele maiestuoșilor munți Atlas, de unde și numele regatului. În toate cele trei orașe, moschei mari și palate frumos decorate mărturisesc realizările unui popor atât de civilizat. Apariția utilizării kif în Maroc la sfârșitul secolului al XIII-lea a coincis cu începutul unei lungi perioade de acalmie care a fost observată și în întreaga lume musulmană până în epoca modernă. Obiceiul canabisului a fost adoptat ca și în alte părți în țările dominate de arabi, creând aceleași controverse pe care le-am descris anterior între adepții neclintiți ai plantelor naturale și detractorii ei hotărâți. Avem puține înregistrări despre această perioadă în care Maroc, o națiune autosuficientă, a fost ruptă de lumea exterioară și a trăit conform regulilor feudale, ancestrale, într-o teocrație condusă de un descendent al profetului. Marinarul și exploratorul Thomas Pellow a raportat că un conducător al Marocului, Muley Ali, și-a pierdut tronul în 1736, ca urmare a dependenței sale recunoscute față de hașiș. Pellow a mai declarat că, canabisul a fost următoarea cultură principală după cereale. Cu toate acestea, mai multe rapoarte recente indică faptul că cultivarea plantei nu a fost răspândită în întregul regat, ci limitată la anumite zone din nord, lângă capitala Fez, în provinciile Hoha și Shedma. Comunicațiile și schimbul de idei erau foarte slabe în aceste zone accidentate și fiecare vale avea tendința să fie autosuficientă.

UTILIZAREA MEDICALĂ A CANABISULUI

În toate aceste secole, canabisul a continuat să fie folosit în scopuri medicale. Medicii musulmani au găsit mai multe utilizări medicinale pentru canabis decât au fost raportate în textele lui Galen și Dioscorides. Medicul al-Razi (865-925) se referă la utilizarea frunzelor de cânepă ca medicament pentru ureche și le prescrie pentru mătreață și pentru curarisirea flatulenței. De asemenea, el descrie puterea lor curativă în cazurile de epilepsie. Rumphius, un botanist german (1100 d.Hr.), descrie în ierbarul său utilizarea musulmană a canabisului pentru a trata astmul, gonoreea, constipația și ca antidot pentru otrăvire. Alți medici arabi au raportat că hașișul a fost folosit pentru a stimula apetitul (al-Badri, 1251) și a produs pofta de dulciuri; alții au descris-o drept „o muzică frumoasă pentru simțul auzului”. Deși „deschide larg porțile dorinței”, se credea că utilizarea prelungită inhibă pofta pentru relații amoroase. O farmacopee a lui al-Intaqui din secolul al XVII-lea prescrie canabis pentru o mare varietate de afecțiuni somatice și menționează, de asemenea, euforia și letargia produse de drog.

UTILIZAREA CANNABISULUI ÎN SOCIETATEA MUSULMANĂ

Chiar dacă este documentat faptul că utilizarea de canabis a pătruns în societatea musulmană, modelele exacte de consum sunt dificil de determinat cu exactitate. Potrivit lui Rosenthal, s-a făcut o anumită distincție de clasă între cei dependenți și restul oamenilor. Se credea că mâncătorii de hașiș sunt oameni săraci și de clasă joasă conduși de obiceiul lor de a cerși (harfasha). Utilizarea drogului „generează un rang social scăzut (safalah) și un caracter moral prost (radhalah)” și „intră în contradicție cu existența unei societăți bine ordonate”. Dovezile disponibile indică faptul că marii consumatori de hașiș erau țăranii săraci, needucați și muncitorii orașului, precum și rareori unii sufiți sau scriitori învățați. Ambele grupuri s-au amestecat, împărtășindu-și disprețul față de o societate plină de corupție. Pentru ei hașișul era ieftin și ușor de procurat, chiar și la colțul fiecărei moschei. „O uncie de hașiș este mai eficientă decât niște stacane de vin”, a susținut un poet. Întrucât consumul de vin era interzis de către Profet, folosirea unui medicament care nu era menționat de el și care era, în plus, ușor de ascuns, părea mai puțin vrednic de dispreț. Dacă folosirea hașișului pare să fi fost într-o anumită măsură dezaprobat de societate, din partea clasei conducătoare a sultanilor și califilor, se știe foarte puțin despre prevalența consumului de hașiș în rândul lor și al membrilor secunzi ai clasei conducătoare: funcționarii publici, militarii, clasa de mijloc, negustori și meșteșugari. Hașișul a fost cu siguranță folosit de mulți dintre ei, deși mai puțin flagrant decât de către cei săraci. Textele disponibile indică, însă, că clasele sociale care dispuneau de mulți bani au preferat vinul și alcoolul în locul canabisului. Încă din 1325, Ibn Batuta a observat cum consumul de alcool era o problemă serioasă la clasele conducătoare ale islamului, care, în ciuda tabuului religios, savurau vinul. Majoritatea poeților au glorificat virtuțile vinului mai degrabă decât pe cele ale hașișului. „Poezia hașișului este puțină în comparație cu abundența de versuri despre vin care au fost compuse în toate timpurile” scrie Rosenthal.

HAȘIȘUL ȘI INTELECTUALITATEA ISLAMICĂ

Juriștii, istoricii, teologii, poeții şi povestitorii musulmani au dezbătut timp de secole pe marginea meritelor şi a necazurilor aduse de canabis. Controversa și-a avut sursa în faptul că sfântul Coran, fundamentul jurisprudenței musulmane, nu menționează hașiș, în timp ce interzice în mod specific folosirea lui khamr, care a fost interpretat ca însemnând vin și substanțe halucinogene. „O, credincioși! Khamr, jocurile de noroc, idolii și tragerea la sorți pentru decizii, sunt toate rele ale lucrării mâinilor lui satana. Așa că evitați-le ca să aveți succes”. (Sura Cinci versetul 90). „Planul lui satan este să stârnească vrăjmășia și ura printre voi cu khamr și jocuri de noroc și să vă împiedice să vă amintiți de Allah și să vă rugați; nu vă veți abține atunci?” (Sura Cinci versetul 91). Coranul mai afirmă: „Nu vă apropiați de rugăciuni cu mintea încețoșată, până când nu puteți înțelege tot ce spuneți” (Sura Cinci versetul 44). Deoarece musulmanii trebuie să se roage la intervale regulate de cinci ori pe zi, interzicerea rugăciunii în timp ce sunt sub influența substanțelor toxice limitează considerabil utilizarea lor. Pe vremea profetului, khamr se referea la vin, dar în cele trei secole care au urmat morții lui Mahomed, oamenii de știință musulmani au interpretat khamr ca însemnând orice substanță alcoolică ce încețoșează mintea. „Este adevărat, cuvântul khamr este derivat din verbul khamara care înseamnă a acoperi sau a ascunde și transmite sensul unei substanțe care acoperă mintea”. Interpretarea clericilor, totuși, nu corespundea uzului popular, care încă echivala khamr doar cu vinul. Pentru mulți musulmani, interzicerea băuturilor fermentate nu se aplica neapărat hașișului. În ciuda acestui dezacord, trei din cele patru școli de drept islamic, Maliki, Shafi ’i și Hanbali, au clasificat hașișul ca un intoxicant și, în cele din urmă, au interzis folosirea lui de către orice credincios musulman sunit adevărat. Cu toate acestea, a patra școală juridică majoră, Hanafi, a folosit cea mai relaxată variantă în a defini khamr. Hașișul poate fi consumat în cantități mici sau din motive medicale. După cum a afirmat az-Zarkashi în 1360: „Orice utilizare a vinului este interzisă deoarece este necurat, spre deosebire de hașiș, care este permis, dar nu pentru intoxicare”. Un alt jurist din Agfashi a susținut în 1390 că: „Spre deosebire de vin, hașișul este folosit ca medicament. Nu este supus pedepsei, iar consumul unei cantități mici din el nu este interzis atâta timp cât nu influențează cugetul sau simțurile.” Numeroasele proprietăți farmacologice ale canabisului și prescripția sa de către medicii arabi pentru un număr mare de afecțiuni i-au influențat pe juriștii musulmani în atitudinea lor față de medicament. Dacă ar avea de-a face cu un medicament util, cum ar putea pronunța o interzicere totală a acestei substanțe precum cea formulată de Profet împotriva vinului? Un savant în drept respectat, Az-Zakarshi (1344-1392), a remarcat că folosirea hașișului ar putea fi considerată legală dacă ar fi consumată „pentru necesitate medicală, pentru a produce anestezie în cazul unei amputații sau pentru a potoli foamea” și savantul a adăugat: „dacă utilizatorul este imun la efectul îmbătător al hașișului”. Posibile efecte dăunătoare fizic și psihic i-au îngrijorat pe juriști, deoarece legea musulmană nu permite autodistrugerea conștiinței sau a trupului. Dar argumentul potrivit căruia hașișul corupe pe timp nedefinit cugetul și trupul uman, nu a putut fi dovedită în mod obiectiv. Opinia Shak-al-Harin, exprimată încă din secolul al XIII-lea, a predominat: „Toate efectele distructive ale vinului se găsesc în hașiș înzecite”. Juriștii au putut declara: „Toate autoritățile religioase musulmane ortodoxe sunt de acord că o stare de stupoare sau entuziasm necontrolat cauzată de consumul oricărei substanțe care afectează conștiința, este interzisă de islam”. Chiar dacă juriștii au reușit în sfârșit să susțină ilegalitatea canabisului, ei s-au dovedit fără succes în a concepe modalități eficiente de a reduce consumul acestuia. Victoria lor a fost una pirică și s-au resemnat, lăsând poporul să continue un obicei asupra căruia legea religioasă nu avea control, deoarece problema fusese dezbătută prea mult timp și ignorată de prea mulți. Convingerea că Profetul a interzis, într-adevăr, doar alcoolul a devenit înrădăcinată printre oameni.

HAȘIȘ ȘI POEZIE

Mulți scriitori și poeți ai vremii au lăudat proprietățile minunate ale bhang-ului și hașișului și au apărat utilizarea lor. Un exemplu este din Poveștile celor o mie și una de nopți din secolul al XI-lea. Autorul covorului zburător ar fi experimentat el însuși sentimentul de levitație și zbor rezultat din starea indusă de hașiș. Alte povești precum cea a „mâncătorului de hașiș” din hamam (baie publică) descriu aspectele cele mai înșelătoare ale drogului, care dau naștere la confuzie între dorința personală și realitatea dură. Într-o altă poveste, un lider religios, în timp ce înfiera bhang-ul în fața credincioșilor, la moschee, îi scăpă din buzunar o parte din bhang-ul personal pe podea.

Cel mai vocal apărător al hașișului a fost al-Ukbari (1275) care, în „Gânduri de laudă a calităților canabisului”, a scris: „Să știți că legea sfântă nu a indicat faptul că folosirea plantelor care provoacă bucurie precum șofranul sau altele asemănătoare cu hașișul sunt interzise. Nu a venit nici un indiciu de la Profet că este interzis, ca atare nici o pedeapsă nu a fost stabilită pentru cei ce consumă”.

La două sute de ani după al-Ukbari, al-Badri nu condamnă produsul vegetal în lungul său tratat despre hașiș. El menționează statutul decăzut al utilizatorilor de hașiș „care ajung să fie blamați de omenire” și trebuie să-și înghită plantele în tăcere. El descrie, de asemenea, legăturile strânse dintre utilizatorii care pot „degusta hașiș cu o tânără drăgălașă”. Deși juriștii comparaseră hașișul cu vinul, sugestiile lor academice nu au trezit prea mult interes în rândul oamenilor. Poeții arabi au fost aceia care au prins fantezia populară în rimele lor, contrastând „cea verde” (hașiș) și „cea roșie” (vin). Un poet sirian, al-Is-Irdi, care a trăit la mijlocul secolului al XIII-lea, a rezumat meritele respective ale vinului și hașișului: „Secretul hașișului ridică spiritul într-o ascensiune a gândirii fără trup. Este spirit pur. Libere sunt limitele lui din griji. Numai aleșii pot gusta. Hașișul nu implică nici un păcat. Nu ești pedepsit. Vinul lor te face să uiți de toate semnificațiile. Planta noastră amintește misterele frumuseții evlavioase. Puteți obține iarba fără tocmeală. Nu aveți nevoie de mult aur și argint pentru asta. Înfipt într-o batistă poate fi purtat. Nu este nevoie de ceașcă dacă doriți să utilizați. Te găsești curat, virtuos și plin de spirit. De asemenea, strălucitor și lipsit de orice slăbiciune supărătoare. Organismul nu este obosit să digere sau să verse ca un burduf de vin umflat. În vremuri bune și rele, s-ar putea să te bucuri de el. Nu este nicio piedică pentru nopțile de devotament”.

După ce a lăudat virtuțile hașișului, același poet laudă calitățile vinului în comparație cu canabisul:

„Mâncând iarbă care nu este suculentă, ai vrea să fii ca o fiară proastă fără motiv?

Planta lor face rușine unei persoane cumsecade, astfel încât el se strecoară ca un ucigaș. Vinul nostru aduce cinste celui smerit și demnitate, astfel încât nimeni să nu-i fie stăpân. Spre deosebire de hașiș, calitățile sale sunt utile. Vorbește!

Numără și descrie multe semnificații ale vinului!

Niciun calif nu a gustat cu siguranță hașiș.

Nici un rege în deplină comandă și putere.

Orice altceva, în afară de vin, poate nuanța mâinile,

care ținând în sus o ceașcă de vin, îi reflectă culoarea.

Când apare vinul, secretul băutorului iese la iveală, și-l bucură,

obrazul lui este trandafiriu și colorat de vin.

Bea vin! Nu-i ascultați de oamenii abstinenți!

Deși vinul poate fi interzis în religia noastră!”

Poetul rămâne obiectiv: „Hașișul este ieftin, nu este păcat; îi conferă utilizatorului experiențe spirituale exalate, în timp ce vinul, deși ilegal, este compatibil cu puterea lumească și cu acțiunea decisivă. Consumatorul de hașiș aparține resturilor societății”.

În versurile ulterioare, poetul exclamă puterea erotică a ambelor substanțe vegetale. Pentru vin: „Beat, iubitul se întoarce și se aplecă, legănându-se cu grație ca ramura îndoită a salciei”. Pentru hașiș: „Virtuțile sale sunt toate acolo când mănânci hașiș cu o gazelă zveltă ca o salcie”.

Într-o altă poezie a sirianului Ibn al-A’-ma (1292), hașișul este considerat infinit superior vinului, care este necurat, folosit în ritualurile creștine nelegiuite și ilegal:

„Renunță la vin și bea din vinul lui Haydar...

Este virginal, nu pângărit de ploaie,

Nici nu a fost strâns vreodată de picioare sau mâini.

Niciun preot creștin nu s-a jucat vreodată cu paharul ce-l conține,

Niciunul au dat vreodată împărtășanie din butoiul lui sufletului eretic.

Nimic nu a fost spus în mod expres de Malik pentru a-l declara ilegal,

Nici pedeapsă pentru utilizarea sa nu este scrisă.”

În secolele următoare, poeții au continuat să exalte în versuri unele virtuți ale hașișului; ignorând dezbaterea juridică, ei au descris calitățile unice ale unei plante care conferă bucurie, odihnă, ușurare de griji, deschide noi perspective pentru sufletul interesat și curios, lărgește înțelegerea, stimulează convivialitatea, ospeția și îmbunătățește percepția asupra muzicii. Acestea au fost caracteristici care au atras și inteligențele clasei sociale superioare, să se răsfețe cu consumul de hașiș.

EFECTELE DĂUNĂTOARE ALE HAȘIȘULUI

Au fost raportate dezavantaje ale utilizării plantei. Unii cercetători și medici au descris simptomele mentale și fizice ale medicamentului; al-Zakarshi a remarcat înroșirea ochilor, uscăciunea gurii, somnul excesiv și greutate în cap atunci când compusul vegetal începe să își arate efectele, precum și amorțeala extremităților. Utilizarea prelungită usucă materialul seminal (efect deja adnotat și de către Galen), diminuează dorința de a avea relații sexuale, limitează capacitatea de reproducere; provoacă respirație slabă, încețoșează acuitatea vizuală iar imaginația sterilă, fantezistă scapă de sub control. După ce a provocat inițial bucurie; hașișul produce narcoză, lene, stupoare, slăbirea percepției simțurilor, respirație urât mirositoare și deteriorarea culorii tenului. Hașișul produce alterarea conștiinței și schimbarea personalității, provocând nebunie la utilizatorul „slab de înger” care deja prezintă labilități psihice; deteriorează atenția, făcând-o absentă de la realitatea consensuală.

Dependența a fost, de asemenea, observată: „Printre cele mai mari vătămări fizice cauzate de ea este faptul că utilizatorii obișnuiți ai acesteia nu se pot pocăi niciodată de ea din cauza efectului pe care îl are asupra temperamentului lor”, spune al-Zakarshi, și al-Badri. acceptă: „Utilizatorul nu poate să se separe de el și să-l lase în pace”. În plus, adversarii compusului vegetal au continuat să remarce că hașișul distruge energia, capacitatea și dorința de a lucra ale utilizatorului. Implicit, acesta (hașișul) a fost considerat cel mai mare pericol pentru ordinea socială.

O CONCLUZIE PENTRU TIMPURILE NOASTRE

Lumea arabă medievală a fost unul dintre centrele civilizației. În orașe fabuloase precum Persepolis, Bagdad și Damasc a prosperat o populație harnică de comercianți și meșteșugari. Ei au construit moschei și palate elegante și au finanțat universități celebre unde puteau fi găsiți cei mai buni matematicieni, oameni de știință și savanți ai vremii. Oare hașișul a contribuit la fragmentarea și declinul strălucitelor imperii musulmane, așa cum au sugerat unii istorici? Un astfel de declin nu poate fi atribuit unei singure cauze, ci multor factori care interacționează, care tind să erodeze energia creatoare a omului și să frâneze exercitarea deplină a puterii sale. Dintre acestea, abuzul de canabis, planta înșelătoare care poate fi și înger dar și demon în funcție de conștiința consumatorului, cu promisiunea ei de rai instantaneu pe pământ, nu poate fi exclus. Consumul său larg răspândit poate să fi orientat mulți cetățeni către o existență cvasi-absentă de la viața cetății, cugete visătoare, dar care a fost lăudată de unii dintre intelectuali și de asemenea condamnată de mulți juriști și războinici. Când triburile semitice din peninsula arabă, mișcate de credința lor islamică, au cucerit pentru prima dată un imperiu mai mare decât cel roman, canabisul era necunoscut. Treptat, totuși, canabisul a început să pătrundă pe toate nivelurile societății musulmane și i-a distras pe mulți de la obiectivul pe termen lung al Profetului de a stabili prin cucerire adevărata credință a islamului pretutindeni. Această perspectivă istorică i-a determinat pe liderii musulmani de astăzi să se alăture savanților musulmani ortodocși și să încerce să reducă consumul de hașiș în rândul poporului lor. Deși, ca urmare a cruciadelor, multe contacte comerciale și culturale au avut loc după secolul al XIII-lea între lumea arabă și națiunile europene care mărginesc Marea Mediterană, utilizarea canabisului nu s-a răspândit spre vestul Europei până în a doua parte a secolului al XX-lea. Primii comercianți și exploratori venețieni au adus mirodenii și tămâie, dar nu canabis, din porturile dominate de turci. Acest lucru a avut loc atunci când marile puteri europene al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea — Franța, Olanda și Anglia — au intrat în epoca colonială și au exercitat un control direct asupra unor mari porțiuni din țările din Est, Orientul Mijlociu și Africa unde consumul de canabis era răspândit. Părea să fi existat un clivaj cultural care i-a împiedicat pe europeni să adopte acest obicei oriental. Reprezentanții locali ai puterilor coloniale au continuat să folosească plantele lor tradiționale care induc plăcerea și euforia. Britanicii exportau pe corăbiile lor whisky și sherry. Francezii au dus vin sau au plantat vii, așa cum au făcut în Algeria după cucerirea din 1831.

Imaginea s-a schimbat complet la mijlocul secolului al XX-lea după cel de-al Doilea Război Mondial. Și astăzi, asemănarea punctelor de vedere și argumentelor islamului medieval și a lumii occidentale este izbitoare. Dezbaterea cu privire la avantajele și dezavantajele marijuanei și ale alcoolului este la fel de aprinsă. Același tip de afirmație (acum amplificată de mass-media) despre efectele vindecătoare și tămăduitoare ale canabisului în contrast cu aceleași declarații puternice despre cauzele dăunătoare ale acestuia, nu s-au schimbat decât puțin, cu excepția unui singur factor: astăzi știința modernă are capacitatea de a măsura în mod mai obiectiv proprietățile și efectele vindecătoare asupra bolnavilor versus dorința de euforie - alienare a celor care abuzează de canabis, considerându-l un drog recreațional.

Cânepa în China antică

Sinologul și istoricul Joseph Needham a concluzionat că „proprietățile medicinale ale cânepei erau cunoscute în cercurile medicale și taoiste chinezești cu cel puțin două milenii în urmă și alți cercetători au asociat wu (șamanii) chinezi cu utilizarea psihodinamizantă a canabisului în Asia Centrală. În munții din vestul Chinei, au fost găsite urme semnificative de THC, compusul responsabil pentru efectele psihoactive ale canabisului, în boluri de lemn, excavate dintr-un cimitir vechi de 2.500 de ani”.

Cele mai vechi texte de Medicină Tradițională Chineză au enumerate utilizări din plante pentru canabis și au remarcat unele efecte psihodinamice. Farmacopeea chineză (aproximativ 100 e.n.) Shennong Ben Cao Jing (Shennong's Classic of Materia Medica) a descris mafen - 麻蕡 „fructe/semințe de canabis”:

A lua mult din această plantă îi face pe oameni să vadă demoni și să se comporte ca niște maniaci (多食令人見鬼狂走). Dar dacă o luați câte puțin și pentru o durată lungă de timp (microdoză), puteți comunica cu spiritele și corpul devine ușor [de greutate] (久服通神明輕身).

Un preot taoist din secolul al V-lea d.Hr. a scris în Ming-I Pieh Lu că:

Canabisul este folosit de prezicători, în combinație cu ginseng pentru a anticipa timpul și pentru a dezvălui evenimente viitoare. Mai târziu, farmacopeea a repetat această descriere, de exemplu Zhenglei Bencao證類本草 („Materia Medica clasificată”) (cca. 1100 CE):

Dacă este luată în exces, produce euforie și un mers ciudat. Dacă este luată pe termen lung (microdoză), determină comunicarea cu spiritele și luminează trupul și corpurile.

Cartea de terapie dietetică (aproximativ 730 CE) Shiliao Bencao食療本草 (Nutritional Materia Medica) prescrie consumul zilnic de canabis în următorul caz: „cei care doresc să vadă spiritele tainice, ar trebui să-l ia (într-un amestec secret cu anumite medicamente nespecificate) pentru o perioadă de maximum o sută de zile”.

Amforă din cultura Yangshao (aproximativ 4800 î.Hr.) cu design de cordon de cânepă.

Canabisul a fost cultivat în China încă din timpurile neolitice, de exemplu, șnururile de cânepă au fost folosite pentru a crea modele de linii caracteristice pe ceramica culturii Yangshao. Clasicii chinezi timpurii au multe referiri la utilizarea plantei pentru îmbrăcăminte, fibre și alimentație, dar niciuna la proprietățile sale psihotrope. Unii cercetători cred că a asocia consumul chinez de canabis cu „practici șamanice indigene din Asia Centrală” poate explica această „tăcere deosebită”. Botanistul Li Hui-lin a remarcat dovezi lingvistice că „efectul uluitor al plantei de cânepă era cunoscut în mod obișnuit încă din timpuri străvechi”; cuvântul ma „canabis, cânepă” are conotații de „amorțit; furnicături; lipsit de sens” (de exemplu, mamu麻木 „amorțit” și mazui麻醉 „anestezic; narcotic”), care „aparent derivată din proprietățile inflorescențelor și frunzelor, care au fost folosite ca infuzii în scopuri medicinale”. Li a sugerat că șamanii din Asia de Nord-Est au transmis utilizările medicale și spirituale ale canabisului șamanilor, spiritiștilor, mediumurilor, doctorilor „wu” 巫 .

Utilizarea canabisului ca substanță psihoactivantă de către prezicători sau magicieni este deosebit de notabilă. Trebuie subliniat că în anticitate, în majoritatea culturilor timpurii, medicina își avea originea în China. Medicii practicau magia. În nord-estul Asiei, șamanismul a fost larg răspândit încă din vremea neoliticului și până în timpurile recente. În China antică, șamanii erau cunoscuți ca wu . Această vocație a fost foarte comună până la dinastia Han. După aceea a scăzut treptat în importanță, dar practica a persistat în localități izolate și printre anumite populații. În nordul îndepărtat, la triburile nomade din Mongolia și Siberia, șamanismul a fost răspândit și comun până în vremuri destul de recente. După ascensiunea confucianismului, care s-a răspândit din China prin Asia de Est până în Japonia, ingestia de rășină de canabis pentru purificarea psiho-mentală ritualică a fost în cele din urmă suprimată în Japonia, așa cum a fost dealtfel și în China.

Cânepa în tradiția sanscrită

Canabisul a servit ca plantă ajutătoare pentru profeți, fiind o substanță chimică folosită în contexte religioase sau spirituale. Cele mai vechi informații cunoscute cu privire la statutul sacru al canabisului în subcontinentul indian provin din Atharva Veda, despre care se estimează că a fost scrisă în jurul anilor 2000–1400 î.Hr., care menționează canabisul drept una dintre cele „cinci plante sacre”... care „eliberează de anxietate” și că un înger păzitor locuiește în frunzele lui. Vedele se referă, de asemenea la ea ca „sursă de fericire”, „dătătoare de bucurie” și „eliberator”, iar în Raja Valabba, zeii trimit canabisul rasei umane pentru a experimenta stări de euforie, să-și piardă frica și să aibă un libido sănătos. Multe gospodării din India dețin și cultivă o plantă de canabis pentru a putea oferi canabis unui sadhu în trecere (bărbați sfinți, asceți), iar în timpul unor slujbe devoționale de seară, se obișnuiește consumul de canabis de către toți cei prezenți, care au peste vârsta adolescenței.

Un sadhu, sau o persoană sfântă, care fumează canabis în Kolkata, India

Canabisul a fost adesea consumat la nunți sau festivaluri în cinstea lui Shiva, despre care se spune că a adus-o din Himalaya. Este încă oferit lui Shiva, în temple, cu ocazia sărbătorii speciale de Shivaratri. Întâlnirile devoționale numite bhajans, deși nu sunt neapărat asociate cu Shiva, sunt ocazii pentru devoți de a consuma planta în mod liber. Se știe că unii yoghinii sau sadhus-ul împreună cu alți mistici hinduși fumează un amestec de canabis si tutun pentru a medita. Acest lucru este deosebit de comun în timpul festivalului de Diwali și Kumbha Mela.

Există trei feluri de a consuma canabis în subcontinentul indian. Primul, bhang, se prepară din frunzele și inflorescența rășinoasă a plantei. Se consumă de obicei sub formă de infuzie sau amestecat în băuturi răcoritoare, chiar un soi de ayran (iaurt, apă, sare, mentă și bineînțeles, canabis mărunțit) și variază ca putere în funcție de cantitatea de canabis folosită în preparat. A doua, ganja, conține inflorescența rășinoasă a plantei, care este uscată, mărunțită și apoi fumată. A treia, numită charas (musulmanii o numesc hașiș), constă din mugurii rășinoși mărunțiți și îmbogățiți cu rășină extrasă până ajunge la consistența plastilinei sau a halvalei. De obicei, bhang este cea mai folosită formă de consumat canabis în festivalurile religioase.

În budismul tantric , care își are originea în regiunea Tibeto-Himalayană, canabisul servește ca o parte importantă a unui ritual tradițional (care poate include sau nu și actul amoros). Canabisul este consumat pentru a facilita meditația și de asemenea pentru a crește gradul de conștientizare a tuturor aspectelor ceremoniei, o doză orală mare fiind luată în timpul derulării ceremoniei, astfel încât punctul culminant al stării să coincidă cu punctul culminant al ceremoniei.

O țară atât de diversă din punct de vedere cultural, India este un creuzet de povești și tradiții care se învârt în jurul lumii celeste. Eroii și moravurile lor atât de influente sunt ceva la care toată lumea aspiră să fie parte. Aceste povești au avut un impact atât de puternic încât s-au înrădăcinat în miezul societății, mai mult decât ne dăm seama. Aceste practici și ritualuri regizate prin aceste povești divine au devenit acum parte integrantă a multor obiceiuri și tradiții din lumea modernă.
Când vine vorba de ritualuri influențate de lumea mitologiei antice, există unul care se remarcă adesea prin povestea sa excepțională, iar acesta implică planta cannabis. Arbustul cu frunze verzi care se găsește pe versanții răcoroși ai Himalayei își are începuturile înrădăcinate în poveștile marelui zeu Shiva. Legătura dintre Shiva și Cannabis este atât de profundă, încât planta a devenit sinonimă cu divinitatea. Canabisul este consumat în mod tradițional ca parte a mai multor ritualuri în toate culturile. Din timpuri imemoriale, acesta a făcut parte din mai multe activități religioase și spirituale.

O conexiune cosmică

Legenda străveche a acestei plante începe în timpul marelui eveniment numit Samudra Manthan (smântânirea Oceanului de Lapte de către devas și asuras sau „agitarea oceanelor”; zeii agitau oceanele cosmice pentru a obține Amrita, elixirul nemuririi. Din acest proces au fost recuperate 14 ratnas (comori) diferite, care au fost distribuite între cele două clanuri. Dar înainte ca amrita să se poată forma, ca un produs secundar al acestei agitații, a fost creată Halāhala (sanscrită हलाहल) sau Kālakūṭa (sanscrită कालकूट), o otravă suficient de puternică, încât ar fi putut să distrugă toate formele de creație. Pentru a preveni această neantizare, Shiva a intervenit și a băut lichidul, scăpând astfel lumea de efectele sale malefice. Soția sa, zeița Parvati, a fost alarmată, și a apucat gâtul soțului ei cu ambele mâini pentru a împiedica otrava să ajungă în stomacul său, ceea ce i-a adus epitetul și renumele de Viṣakaṇṭha (cel care a ținut otrava în gât). Otrava i-a învinețit gâtul. Prin urmare, el este cunoscut și sub numele de Nīlakaṇṭha (cel cu gâtul albastru). Pentru a-l liniști, un amestec de frunze de canabis zdrobite i-a fost oferit lui Shiva. Eliberat de senzația de arsură a otrăvii cu ajutorul frunzelor de canabis, această poveste este adesea remarcată ca fiind începutul lungii istorii dintre Shiva și canabis.
În linia acestei frământări cosmice, există o legendă paralelă, în care „agitarea” Oceanului de Lapte a dus la căderea pe pământ a câtorva picături de Amrita. Se spune că pământul pe care au căzut picăturile s-a îmbogățit cu puterile sale magice, dând naștere plantei cannabis, adăugând astfel o natura divină acestei plante.
După ce l-a salvat pe Shiva de Halahala, prin această poveste, canabisul a ajuns să fie cunoscut ca o plantă cu proprietăți vindecătoare. Având capacitatea de a îmbunătăți funcția cerebrală și de a reduce inflamațiile, era adesea folosit pentru a răcori și a calma organismul. De aceea, multe ritualuri și festivaluri implică uneori consumul de canabis. O astfel de practică este consumul de bhang sau thandai, un preparat din lapte dulce de canabis, la festivaluri precum Mahashivratri și Holi. Având loc la începutul verii, acestea sunt oferite ca răcoritoare pentru cei care sărbătoresc sub căldura toridă a soarelui.

Însoțitorul în situații de criză

Din lista de variate legende, o altă poveste populară este extrasă din viața domestică de zi cu zi a celor doi zei, Shiva și Parvati. Supărat după o ceartă între ei, Shiva și-a părăsit locuința, căutând adăpost lângă un mic teren cu copaci stufoși. Epuizat de tiradele verbale anterioare, a intrat într-o stare meditativă imediat fiind înconjurat de frunzișul din jur. Deschizând ochii după o anumită perioadă de timp și fiindu-i foame, planta canabis a fost cea care a venit în ajutorul zeului și de această dată. Mestecarea câtorva frunze l-a făcut să se simtă întinerit și revigorat, ameliorându-i starea de spirit acră de la altercațiile recente. Se consideră adesea că acest eveniment a făcut din canabis una dintre cele mai prețioase plante din viața lui Shiva.

Canabisul - VINDECĂTORUL

În timp ce originile sale se află în folclorul antic, beneficiile canabisului au fost foarte bine documentate în multe scripturi vedice. În Atharva Veda, Canabisul este menționat ca fiind unul dintre cele cinci ierburi care pot ajuta la crearea Soma, un elixir pentru nemurire și sănătate. O sursă bogată de fericire, eliberare și compasiune, Canabisul a fost folosit în multe poțiuni care ajută la ameliorarea anxietății și a îngrijorării. A fost folosit ca tratament pentru o varietate de afecțiuni medicale, de la epilepsie la depresie, febră și chiar ca anestezic. Datorită proprietăților sale versatile, există multe nume atribuite plantei, cum ar fi Vijaya, Ajaya, Siddha, Madini și Mohini.
Pe lângă faptul că sunt vindecătoare, semințele de canabis au mai multe proprietăți nutritive, ceea ce le face să fie o sursă foarte densă de nutrienți. Există numeroase referiri la faptul că este numit „hrana zeilor”. De menționat că semințele uscate și decorticate nu conțin THC. A fost numită Indrasana, hrana lui Indra și Shivabooti, iarba lui Shiva. Cu o serie de beneficii care transformă viața în bine și având multiple nume prestigioase, canabisul a depășit bariera legendei și a poveștilor și s-a consolidat ca parte vitală a practicilor și ritualurilor tradiționale indiene. Mențiunile îndelungate din Ayurveda îi întăresc și mai mult abilitățile de a fi o plantă cu adevărat divină. Atunci când este combinată cu minunile medicinei moderne, posibilitățile de a culege beneficiile acestei plante străvechi sunt infinite. Cu o mare putere de a vindeca și de a ajuta la soluționarea „necazurilor” zeilor, nu există nicio limită în ceea ce privește beneficiile pe care canabisul le poate aduce omenirii atunci când este îmbrățișat complet pentru adevăratul său potențial.

Prin intermediul acestor povești populare, Bhang sau Canabis a devenit acum asociat în mod tradițional cu Shiva, motiv pentru care acesta este adesea supranumit „Zeul Bhang”. Dar odată cu această titulatură vine și o concepție comună greșită, conform căreia venerarea lui Shiva este asociată cu consumul recreațional de canabis. Un mit propagat de cultura populară. Realitatea este că Shiva însuși a căutat canabisul ca pe un vindecător și un ajutor datorită beneficiilor sale medicinale vaste și, prin urmare, planta trebuie să fie percepută și ea ca atare. Știința modernă din zilele noastre poate aduce un aport prețios pe această direcție.

08. Despre chimia Delta-9-tetrahydrocannabinolului

Sau mai pe scurt, THC, așa cum am mai amintit, este considerată substanța activă din rășina canabisului. Logic apare întrebarea de ce amatorii de stări euforice nu merg pe câmp să pască marijuana și se complică cu uscarea, fărâmițarea și rularea de țigări sau îndesatul în pipe? Explicațiile provin de la chimia modernă care a descoperit că pentru o uluitoare potențare a rășinii, acesta trebuie decarboxilată, adică prin intermediul unor temperaturi înalte, să poată fi extrasă o moleculă de CO². Parcă și Elena Ceaușescu avea ceva renume mondial cu polimerii și „codoiul”. Tot chimia modernă a alcătuit și un tabel cu efectele diferitelor temperaturilor înalte asupra plantei. Măsurătorile au arătat că temperatura la care o țigară mocnește este de aproximativ 400°C, crescând până la 900°C atunci când se „trage”, rezultând cenușă, gudroane și multe alte substanțe toxice pentru organismul uman iar asta este valabil la orice fumător de diverse amestecuri vegetale, cum ar fi mătase de porumb, tutun, marijuana, etc. Povestioarele cu Marele Zeu Shiva sunt destul de explicite, că frunzele plantei i s-au pus pe piept asemenea unei prișnițe sau au fost mestecate în gură, dar nu se cunoaște absolut nicio statuetă sau reprezentare grafică cu Marele Zeu având vreo țigară sau pipă. Deci planta, în înțelepciunea ei, îți dă să alegi, dacă dorești să te vindeci, ea te ajută, dar dacă alegi în mod tâmp să îți „prăjești” într-un mod ireversibil o parte din neuronii creierului, ea este de asemenea prezentă. La prima vedere pare o situație ciudată, dar ea este foarte comună, la fel o pastilă poate să vindece, dar un pumn de aceleași pastile poate să ducă la sucombare. Și în această situație liberul arbitru este respectat.

Tabelul de mai jos arată că pentru cei ce doresc neapărat potențarea THC este suficientă o temperatură de maximum 157°C și tot chimia recunoaște că planta este un melanj de SUTE DE SUBSTANȚE MAJORITAR BENEFICE PENTRU SĂNĂTATE (unele în curs de studiere), dar care sunt distruse de temperaturi mai înalte, ba chiar apar altele care de data acesta sunt otrăvitoare.

09. Cannabis, cannabinoizi, parcă am mai auzit undeva despre așa ceva

Despre endocanabinoizi

Odată cu descoperirea endocannabinoizilor și a sinergiei homeostatice a sistemului endocannabinoidian uman a venit și descoperirea a sute de compuși cu efecte psihice și fizice de anvergură asupra conștiinței și trupului uman. În condițiile în care cel puțin 162 de milioane de adulți din întreaga lume riscă rigorile legilor penale pentru a recolta, cerceta și utiliza această plantă unică în felul ei, în principal pentru scopuri recreative și pentru rezultate medicale miraculoase, s-a constatat că pe lângă faptul că poate fi o poartă de acces la o stare de conștiință modificată, mai înaltă, oferă și mijloacele de vindecare a sute de boli, inclusiv a cancerului, prin stimularea sistemului endocannabinoid al organismului, pentru a sprijini homeostazia și vindecarea.

O plantă cunoscută din vremuri imemoriale și care se poate dezvolta în grădina sau ghiveciul orișicui, servește nevoile de bază ale omului, fiind descoperit faptul că ea preexistă în fiecare dintre noi ca propriul nostru sistem endocannabinoid. Cercetătorii au descoperit sute de compuși care sunt o oglindă a sistemelor din organismul uman și care îmbunătățesc homeostazia și bunăstarea până la nivel neurologic și celular. S-a constatat că faimosul compus THC produce o stare modificată de conștiință, identică cu cea care precedă cazurile de vindecare miraculoasă de succes, liniștind undele cerebrale până la starea Alfa și eliminând cascadele de stres ale axei HPA din organism. Terrence McKenna spunea că pe lumea aceasta există o singură boală și că aceasta se numește „stres”. Zilnic se descoperă revelații uluitoare care indică puterea uleiurilor CBD/THC și a formelor acide de CBDa/THCa. Efectul medicamentelor de sinteză, compușii chimici artificiali de pe prescripția unui medic, creează un efect de anturaj negativ, dar o implementare a unei soluții homeostazice bazată pe ulei de canabis este o abordare holistică de vindecare, poate fi considerată cea mai mare descoperire medicală din toate timpurile.

Sistemul canabinoid endogen, numit după planta care a condus la descoperirea sa, este poate cel mai important sistem fiziologic implicat în stabilirea și menținerea sănătății umane. Endocannabinoizii și receptorii lor se găsesc în tot corpul: în creier, organe, țesuturi conjunctive, glande și celule imune. În fiecare țesut, sistemul canabinoid îndeplinește sarcini diferite, dar scopul este întotdeauna același: homeostazia, menținerea unui mediu intern stabil în ciuda fluctuațiilor mediului extern.

Canabinoizii promovează homeostazia la fiecare nivel al vieții biologice, de la subcelular, până la întregul organism și, poate, până la comunitatea umană și nu numai. Iată un exemplu: autofagia, un proces în care o celulă sechestrează o parte din conținutul său pentru a fi auto-digerată și reciclată, este mediată de sistemul canabinoid. În timp ce acest proces menține în viață celulele normale, permițându-le să mențină un echilibru între sinteza, degradarea și reciclarea ulterioară a produselor celulare, are un efect mortal asupra celulelor tumorale maligne, determinându-le să se consume într-o sinucidere celulară programată. Moartea celulelor canceroase, desigur, promovează homeostazia și supraviețuirea la nivelul întregului organism.

Endocanabinoizii și canabinoizii se găsesc și la intersecția diferitelor sisteme ale trupului, permițând comunicarea și coordonarea între diferitele tipuri de celule. La locul unei leziuni, de exemplu, canabinoizii pot fi găsiți scăzând eliberarea de activatori și sensibilizatori din țesutul lezat, stabilizând celulele nervoase pentru a preveni arderea excesivă și calmând celulele imune din apropiere pentru a preveni eliberarea de substanțe proinflamatorii. Trei mecanisme diferite de acțiune asupra a trei tipuri diferite de celule pentru un singur scop: minimizarea durerii și a daunelor cauzate de leziune.

Sistemul endocanabinoid, cu acțiunile sale complexe în sistemul nostru imunitar, în sistemul nervos și toate organele corpului, este literalmente o punte între corp și conștiință. Înțelegând acest sistem începem să vedem un mecanism care explică modul în care stările de conștiință modificată pot promova sănătatea sau boala.

Pe lângă reglarea homeostaziei noastre interne și celulare, canabinoizii influențează relația unei persoane cu mediul extern. Din punct de vedere social, administrarea de canabinoizi modifică în mod clar comportamentul uman, promovând adesea împărtășirea, umorul și creativitatea. Prin medierea neurogenezei, plasticității neuronale și învățării, canabinoizii pot influența în mod direct deschiderea lăuntrică și capacitatea unei persoane de a trece dincolo de tiparele limitative de gândire și comportament din situațiile trecute. Reformatarea acestor modele vechi este o parte esențială a sănătății în mediul nostru care se află în schimbare rapidă.

Ce sunt receptorii canabinoizi?

De la nevertebrate marine, nematode minuscule, până la speciile de vertebrate, toate împărtășesc sistemul endocanabinoid ca parte esențială a vieții și adaptării la schimbările de mediu. Comparând genetica receptorilor canabinoizi de la diferite specii, oamenii de știință estimează că sistemul endocanabinoid a evoluat la animalele primitive cu peste 600 de milioane de ani în urmă.

Deși poate părea că știm multe despre canabinoizi, cele aproximativ douăzeci de mii de articole științifice tocmai au început să facă lumină asupra acestui subiect. Probabil că există lacune mari în înțelegerea noastră actuală, iar complexitatea interacțiunilor dintre diferiți canabinoizi, tipuri de celule, sisteme și organisme individuale provoacă oamenii de știință să se gândească la fiziologie și sănătate în moduri noi. Următoarea scurtă prezentare generală rezumă ceea ce știm.

Receptorii canabinoizi sunt prezenți în tot trupul uman, încorporați în membranele celulare și se crede că sunt mai numeroși decât orice alt sistem receptor. Când receptorii canabinoizi sunt stimulați, apar o varietate de procese fiziologice. Cercetătorii au identificat doi receptori canabinoizi: CB1, prezenți predominant în sistemul nervos, țesuturile conjunctive, gonade, glande și organe; și CB2, găsit predominant în sistemul imunitar și structurile asociate acestuia. Multe țesuturi conțin atât receptori CB1, cât și CB2, fiecare legat de o acțiune diferită. Cercetătorii speculează că ar putea exista un al treilea receptor de canabinoid, care așteaptă să fie descoperit.

Endocanabinoizii sunt substanțele pe care corpul nostru le produce în mod natural pentru a stimula acești receptori. Cele două cele mai bine înțelese dintre aceste molecule sunt numite anandamidă și 2-arachidonoilglicerol (2-AG). Ele sunt sintetizate la cerere din derivații de acid arahidonic din membrana celulară, au un efect local și un timp de înjumătățire scurt înainte de a fi degradate de enzimele acidului gras amid hidrolaza (FAAH) și monoacilglicerol lipaza (MAGL).

Fitocanabinoizii sunt substanțe vegetale care stimulează receptorii canabinoizi. Delta-9-tetrahidrocannabinol, sau THC, este cea mai psihoactivantă și cu siguranță cea mai faimoasă dintre aceste substanțe, dar alți canabinoizi precum canabidiolul (CBD) și canabinolul (CBN) câștigă interesul cercetătorilor datorită unei varietăți de proprietăți vindecătoare. Majoritatea fitocanabinoizilor au fost izolați din cannabis sativa, dar s-a descoperit că și alte plante medicinale, cum ar fi purpura echinacea, conțin canabinoizi non-psihoactivanți.

Interesant este că planta de canabis folosește și THC și alți canabinoizi pentru a-și proteja propria sănătate și pentru a preveni bolile. Canabinoizii au proprietăți antioxidante care apără frunzele și structurile florale de radiațiile ultraviolete – canabinoizii neutralizează radicalii liberi nocivi generați de razele UV, protejând celulele. La oameni, radicalii liberi provoacă îmbătrânire, cancer și îngreunează vindecarea. Antioxidanții găsiți în plante au fost promovați de mult timp ca suplimente naturale pentru a preveni daunele radicalilor liberi.

Laboratoarele pot produce și canabinoizi THC sintetici, comercializați sub denumirea comercială de dronabinol (Marinol) și nabilonă (Cesamet), un analog al THC, și sunt ambele medicamente aprobate de FDA pentru tratamentul grețurilor severe și împotriva sindromului de emaciație. Unii clinicieni le-au găsit utile în tratamentul off-label al durerii cronice, migrenei și a altor afecțiuni grave. Mulți alți canabinoizi sintetici sunt utilizați în cercetarea pe animale, iar unii au o potență de până la 600 de ori mai mare decât cea a THC care este extras dintr-o plantă naturală.

Canabis, sistemul endocanabinoid și starea de sănătate excelentă

Pe măsură ce continuăm să analizăm știința emergentă a canabisului și a canabinoizilor, un lucru rămâne clar: un sistem canabinoid funcțional este esențial pentru sănătate. De la implantarea embrionară pe peretele uterului mamei noastre, până la alăptare și creștere, și apoi până la răspunsul la răni, endocanabinoizii ne ajută să supraviețuim într-un mediu în schimbare rapidă și din ce în ce mai ostil. Poate un individ să-și îmbunătățească sistemul canabinoid consumând canabis suplimentar? Dincolo de ameliorarea simptomelor, ne poate ajuta canabisul să prevenim bolile și să promovăm sănătatea prin stimularea unui sistem biologic străvechi care este conectat la noi toți?

Posibil că da. Cercetările au arătat că doze mici de canabinoizi din canabis pot semnala organismului să producă mai mulți endocanabinoizi și să construiască mai mulți receptori de canabinoizi. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți consumatori de canabis atunci când consumă pentru prima dată, nu simt vreun efect, dar la a doua sau a treia oară când folosesc planta au construit mai mulți receptori de canabinoizi care sunt gata să răspundă. Mai mulți receptori cresc sensibilitatea unei persoane la canabinoizi; dozele mai mici au efecte mai mari, iar individul are o linie de bază îmbunătățită a activității endocanabinoidelor. Este dovedit că dozele mici și regulate de canabis ar putea acționa ca un tonic pentru cel mai important sistem fiziologic de vindecare al nostru.

Mulți medici se încântă la gândul de a recomanda o substanță vegetală dar sunt de-a dreptul stupefiați de ideea de a fuma un medicament. Sistemul nostru medical este mai confortabil cu substanțe izolate, care pot fi înghițite sau injectate. Din păcate, acest model limitează semnificativ potențialul terapeutic al canabinoizilor.

Spre deosebire de derivatele sintetice, canabisul din plante poate conține peste o sută de canabinoizi diferiți, inclusiv THC, funcționează sinergic pentru a produce efecte medicale mai bune și mai puține efecte secundare decât consumând numai THC produs prin sinteză, într-un laborator. Mulți pacienți preferă să evite iritarea căilor respiratorii și renunță la obiceiul de a fuma; în schimb, folosesc un vaporizator, tinctură de canabis, unguent topic sau cel mai bine o variantă digestibilă a compusului. Ancheta științifică și mărturiile pacienților indică ambele că, canabisul din plante are calități medicale superioare canabinoizilor sintetici.

În 1902, Thomas Edison spunea: „Nu au existat niciodată atât de multe minți capabile și active care să lucreze la problemele bolii ca acum și toate descoperirile lor tind spre adevărul simplu că nu poți îmbunătăți natura.” Cercetările cu canabinoizi au dovedit că această afirmație este încă valabilă.

Deci, este posibil ca planta de cannabis să fie cel mai util remediu pentru a trata cea mai mare varietate de boli și afecțiuni umane, o componentă a asistenței medicale preventive și un suport adaptat în mediul nostru din ce în ce mai toxic și cancerigen? Da. Acest lucru era bine cunoscut de sistemele medicale tradiționale din India antică, China și Tibet și, așa cum veți citi în continuare, devine din ce în ce mai bine cunoscut de știința medicală occidentală. Desigur, avem nevoie de mai multe cercetări care să studieze eficacitatea canabisului, dar baza de dovezi este deja mare și în continuă creștere, în ciuda eforturilor DEA (Drug Enforcement Administration) de a descuraja cercetările legate de canabis.

Medicul dumneavoastră înțelege beneficiile canabisului medicinal? Vă poate sfătui el cu privire la indicațiile, doza și calea de administrare adecvate? Probabil că nu. În ciuda celor mai mari două asociații de medici din SUA (Asociația Medicală Americană și Colegiul American al Medicilor) care cer susținere pentru mai multe cercetări, Congresul SUA interzice interferența federală în programele de canabis medicinal ale statelor, și astfel în ciuda unei istorii de 5.000 de ani de utilizare terapeutică sigură și o cantitate imensă de documente publicate și cercetări, majoritatea medicilor știu puțin sau nimic despre canabisul medicinal.

Dar se pare că acest lucru se schimbă, în parte pentru că publicul o cere. Oamenii doresc tratamente sigure, naturale și ieftine care să stimuleze capacitatea organismului de a se auto-vindeca și să ne ajute populația să-și îmbunătățească calitatea vieții. Canabisul medicinal este o astfel de soluție. Acest rezumat este un instrument excelent pentru răspândirea cunoștințelor și pentru a ajuta la educarea pacienților și a furnizorilor de servicii medicale cu privire la dovezile științifice din spatele utilizării medicale a canabisului și a canabinoizilor.

Micro dozajul, o posibilă soluție?

Ce este micro dozarea? Beneficii, efecte, siguranță în consum și multe altele

Micro dozarea este practica de a consuma în cantități foarte mici acest compus natural ce conține substanțe care luate în cantități mari pot produce halucinații. Nu există încă suficiente dovezi pentru medicina modernă pentru a spune dacă micro dozarea are vreun beneficiu. Sunt necesare mai multe cercetări înainte de a ști dacă micro dozarea este utilă pentru sănătatea psihică și fizică. Deși micro dozarea poate părea interesantă, rețineți: Plantele de cânepă sunt încă ilegale în România, în ciuda legalizării și dezincriminării creșterii și consumului acestora în majoritatea statelor din Europa sau SUA.

Mulți oameni caută modalități de a se simți mai bine, de a fi mai fericiți și de a se bucura mai mult de viață. Având în vedere acest lucru, unii oameni îndrăzneți și curioși, dar care totuși vor să evite efectele adverse nedorite, experimentează micro dozarea. Micro dozarea este obiceiul zilnic de a lua o cantitate mică din compusul vegetal. Unii oameni simt că micro doza le-ar putea stimula starea de spirit și creativitatea. Micro dozarea atrage multă atenție în mass-media. Dar iată realitatea: pur și simplu nu există încă suficiente dovezi pentru a spune dacă micro dozarea este benefică - sau chiar sigură. Iar cânepa este încă ilegală în Europa de Est. Ce este și cum se folosește micro dozarea? Micro dozarea este practica de a lua o cantitate mică de canabis respectând un program fix. Susținătorii micro dozării spun că practica ajută la îmbunătățirea stării de spirit și bunăstarea. Dar furnizorii de servicii medicale și oamenii de știință nu sunt încă convinși. În acest moment, pur și simplu nu există încă dovezi clare că micro dozarea are beneficii pentru sănătatea mentală sau fizică. Desigur, acest lucru se poate schimba în următorii ani cu mai multe cercetări. Un exemplu similar este ketamina, un alt medicament care poate provoca halucinații. Ketamina a început și ca un drog recreațional. Dar recent, FDA a aprobat o versiune a medicamentului pentru persoanele cu depresie rezistentă la tratament. În ce constă o microdoză? Cercetătorii consideră, în general, o microdoză ca fiind aproximativ 1/10 sau 1/20 dintr-o doză normală de agrement. Pentru LSD, aceasta ar fi de obicei o doză de aproximativ 5 μg până la 20 μg. Intervalul de microdoză de psilocibină este de obicei de la 0,1 g până la 0,3 g. Scopul este să luați suficient pentru a avea potențiale beneficii - dar fără a experimenta ceva care este asemănător unei stări de ebrietate. Care este un program tipic de micro dozare? Există câteva programe comune de micro dozare pe care oamenii tind să le urmeze. Programele tipice de micro dozare includ: Două zile de consum urmate de 2 zile de abținere. Adică un consum la două zile. Consum de luni până vineri, urmată de ne-dozare în zilele de weekend. Nu există încă dovezi care să susțină că un program de micro dozare este mai eficient față de altul. Unii oameni pot alege să micro dozeze în fiecare zi, dar acest lucru nu este nici indicat și nici foarte comun. Asta pentru că se crede că micro dozarea poate genera un efect de lungă durată și astfel nu mai este necesar consumul zilnic. Există, de asemenea, riscul dezvoltării unei toleranțe la substanță cu micro dozare frecventă. Aceasta înseamnă că organismul dumneavoastră se poate obișnui cu micro dozarea continuă și pe viitor poate avea nevoie de doze din ce în ce mai mari pentru a avea efect. Cât durează micro dozarea? Mulți oameni aleg să își alcătuiască propria rutină de micro dozare pe baza rezultatelor lor. În medie, micro dozarea poate dura de la o săptămână până la 2 ani sau mai mult. Majoritatea oamenilor opresc micro dozarea atunci când simt că nu mai obțin efectul dorit. Beneficiile potențiale ale micro dozării. Nu este clar care sunt adevăratele beneficii ale micro dozării. La fel ca terapia asistată cu psilocibină, microdoza ar putea ajuta la tratarea bolilor mintale precum depresia. Unele studii raportează că persoanele care fac microdoze pot avea următoarele beneficii: Dispoziție îmbunătățită, anxietate mai scăzută, abilități de gândire mai clare, mai multă concentrare și motivație, scăderea consumului de substanțe de sinteză, senzație crescută de bine, dar totuși dovezile sunt amestecate și prin urmare neconcludente. Datele care arată beneficiile micro dozării se bazează adesea doar pe simptomele raportate de utilizator. În mod paradoxal există unii oameni care fac microdoze și aceștia raportează, de asemenea, o anxietate mai mare și o stare de spirit mai scăzută. Există, de asemenea, unele dovezi venite de la grupuri de consumatori că micro dozarea poate funcționa pentru eliminarea migrenelor și durerilor de cap. Dar este considerat de către utilizatori ca fiind o opțiune de tratament de ultimă instanță. În mod similar, unele cercetări preliminare au arătat un beneficiu potențial de la micro dozare pentru tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD). Poate există un mare efect placebo cu micro dozarea. Aceasta înseamnă că persoanele care se așteaptă la un efect de la micro dozare par să observe cele mai multe beneficii. Alte studii clinice vor ajuta la distingerea efectului placebo de beneficiile reale pentru sănătate din micro dozare.

Micro dozarea este sigură?

Micro dozarea este în general considerată ca având un risc scăzut de efecte secundare negative. Una dintre cele mai mari provocări ale micro dozării este că majoritatea oamenilor nu sunt siguri dacă primesc doza potrivită. Este greu să știi exact cât de multă substanță aveți în fiecare doză și este posibil să luați doze mai mari decât cele dorite. Acesta este, de asemenea, un motiv comun pentru efectele secundare negative. Într-un mic sondaj, unele dintre provocările întâmpinate de oameni la micro dozare au inclus: probleme de atenție, probleme de gândire clară (acuitate scăzută a atenției), energie slabă, dispoziție proastă, anxietate crescută, schimbări ale apetitului, stomac deranjat, migrene și dureri de cap, senzații fizice incomode, cum ar fi amorțeală sau furnicături, dificultate de adaptare în mediile sociale, decorporalizare intempestivă sau halucinații nedorite. Micro dozarea are, de asemenea, potențialele consecințe legale ale cumpărării, deținerii și utilizării acestor substanțe. În plus, atunci când obțineți o plantă dintr-o sursă nereglementată, nu puteți fi sigur de potență, disponibilitate sau prețul corect. Este cânepa legală? Cânepa este ilegale în România, dar unele state Europene au adoptat legi pentru dezincriminarea ei, în limita a trei plante pentru fiecare locuitor. Dezincriminarea înseamnă, de obicei, că persoanele care dețin sau folosesc acest fel de medicament nu se vor mai confrunta cu sancțiuni penale dacă sunt găsite că dețin aceste plante naturale. Unele orașe din SUA deschid, de asemenea, calea pentru utilizarea psihedelicelor ca tratament medical. De exemplu, în 2020 Oregon a devenit primul stat care a aprobat terapia asistată cu psilocibină în unitățile de asistență medicală supravegheate. În ciuda atenției acordate micro dozării și a popularității practicii, este prea devreme pentru a cunoaște impactul complet al acesteia. Cele mai multe dovezi sugerează că noi studii și cercetări vor ajuta la descoperirea mai multor informații. Dar pentru moment, medicii care sunt plătiți aproape în totalitate de big-pharma, declară că riscurile și preocupările legale legate de micro dozare pot depăși beneficiile potențiale.

Testul antidrog - Sfaturi vis-a-vis de testarea consumului de marijuana

Ne opunem cu tărie consumului de droguri la serviciu și credem că nimeni nu ar trebui să fie forțat să se supună unui test de urină, mai ales pentru marijuana. În afară de aplicarea unei contestații legale, cea mai bună apărare împotriva testării urinei este să fiți curat. Acest lucru poate fi dificil, deoarece testele de urină pot detecta marijuana la 1-5 zile după un consum ocazional, 1-3 săptămâni în cazul unui consum regulat și 4-6 săptămâni în cazul consumatorilor zilnici. Deoarece testele de urină nu detectează ingredientul psihoactivant al marijuanei, THC, ci mai degrabă alți metaboliți inactivi, acestea nu măsoară în niciun fel afectarea capacității de a șofa sau a lucra pe utilaje industriale; cu toate acestea, acest fapt nu contează pentru poliție sau angajatori în isteria antidrog de astăzi.
Dacă vă aflați pe piața muncii, este prudent să vă așteptați să fiți testat și evitați marijuana sau medicamentele care pot genera aceiași markeri în organismul dumneavoastră. Cu toate acestea, recunoscând faptul că unii dintre voi ar putea fi subiectul unei testări, vă oferim următoarele sfaturi pentru situații de urgență, cu cele mai bune urări (dar fără promisiuni!).

NU VĂ BAZAȚI PE SCUZE:

Deși testele de urină sunt departe de a fi infailibile, este dificil să contestați rezultatele pozitive ale testelor „fals pozitive”, în care lucrătorii sunt acuzați pe nedrept de consum de marijuana, sunt foarte puțin probabile, atâta timp cât laboratoarele acționează cu atenția cuvenită (totuși, nu toate laboratoarele fac acest lucru). Procedura standard este de a depista mai întâi probele cu un test de imunodozare (de exemplu, EMIT® sau RIA®), apoi de a confirma rezultatele pozitive cu spectrometrul de masă cu gaz cromatograf (GCMS), mai precis. Acest procedeu elimină practic șansele de rezultate fals pozitive în schimbul unei rate relativ ridicate de „falsuri negative”, în care consumul de droguri nu este detectat. Sensibilitatea testului este determinată de concentrația de metaboliți pe care este setat să o detecteze: pentru Departamentul Transporturilor din SUA, pragul standard este de 50 nanograme/mililitru (ng/ml).

Nu se cunoaște nicio substanță care să producă un fals pozitiv pentru marijuana. Înainte, ibuprofenul (Advil, Motrin, Nuprin) interfera cu testul pentru marijuana, dar această problemă a fost rezolvată. O varietate de medicamente eliberate fără prescripție medicală pot produce rezultate fals pozitive pentru amfetamină și alte droguri ilicite la testul EMIT, dar nu și la GCMS.

„Fumatul pasiv” al marijuanei nu este o scuză acceptabilă la nivelul de 50 ng/ml, deoarece numai în circumstanțe extreme un nefumător poate inhala suficient fum pentru a obține un rezultat pozitiv la testul de urină (de exemplu, fiind blocat ore întregi într-un dulap plin de fumători înrăiți). Cu toate acestea, expunerea pasivă poate duce la teste pozitive cu până la 25 ng/ml sau mai puțin.

SPĂLAȚI-VĂ:

Strategia generală pentru a trece testele de urină este de a crește aportul de lichide și fluxul de urină, astfel încât să se poată dilua concentrația de substanțe din probă sub pragul de detectare. Cu o oră sau două înainte de test, ar trebui să vă umpleți stomacul cu lichide - atât cât puteți bea. Apa este cea mai bună - contrar zvonurilor populare, NU există dovezi că tămâia de aur, oțetul, niacina sau vitamina C ajută. Cu toate acestea, aspirina în doze mari poate reduce numai sensibilitatea testului de urină EMIT pentru marijuana. Mulți oameni se spală timp de câteva zile înainte, bând mult și făcând exerciții fizice, dar nu există niciun motiv pentru a crede că acest lucru este util. În niciun caz nu trebuie să dați prima urină de dimineață, deoarece metaboliții drogurilor tind să se acumuleze în timpul somnului.

În timp ce vă încărcați viscerele cu apă înainte de test, ați putea dori, de asemenea, să luați o doză mare (50-100 miligrame) de vitamina B2, disponibilă în multivitaminele din complexul B. Scopul acesteia este de a vă colora urina în galben, deoarece, în caz contrar, este probabil să produceți urină limpede, apoasă, ceea ce îi face pe unii colectori să fie suspicioși (contrar zvonurilor, vitamina C nu vă va ajuta). În cazuri rare, unele laboratoare vor respinge o probă pentru că este prea apoasă; în acest caz, însă, de obicei, vă vor acorda o a doua șansă. Așteptați până când rezultatele analizelor dumneavoastră sunt confirmate înainte de a trece la următorul stadiu defensiv.

Puteți crește producția de lichide prin administrarea de diuretice, care stimulează urinarea. Printre diureticele slabe se numără sucul de afine, anumite produse alimentare sănătoase și pastilele fără prescripție medicală pentru retenția de apă premenstruală.

Dacă faceți testul într-un timp foarte scurt, este posibil să doriți să recurgeți la diuretice mai puternice, care sunt prescrise pe scară largă pentru a trata hipertensiunea arterială. Deși diureticele puternice, cum ar fi furosemidul (Lasix®), sunt disponibile numai pe bază de prescripție medicală în SUA, acestea pot fi procurate fără prescripție medicală în Mexic și în alte țări străine. Atenție, acestea pot fi periculoase pentru anumite persoane, cum ar fi diabeticii sau femeile însărcinate, și pot cauza probleme dacă sunt luate pe perioade lungi de timp. Diureticele pot fi detectate în urină, dar sunt rareori verificate, cu excepția sportivilor. Următorul regim a fost sugerat de un fost ofițer de control antidrog din armată (Robert Freeman, „How to 'Beat' a Drug Test”, High Times, august 1988): Luați o doză de 80 de miligrame de Lasix; beți o cantitate mare de apă; urinați de două sau trei ori, apoi faceți testul. Dacă ești norocos și nu ai fumat prea multă marijuana cu câteva zile înainte, o spălare bună te poate face să treci de un test. Cu toate acestea, fumătorii obișnuiți ar trebui să își permită cel puțin o săptămână sau două de abstinență înaintea unui test, dacă este posibil.

FILTRAREA SUBSTANȚELOR NATURALE CARE SUNT CONSIDERATE MOMENTAN DROGURI

S-a sugerat că ingestia anumitor substanțe ar putea modifica chimia corpului astfel încât să mascheze consumul de plante momentan ilegale. Deși multe produse sunt comercializate în prezent ca fiind filtre de substanțe în magazinele de specialitate, de exemplu în reclamele din High Times etc., puține dintre ele au o bază științifică solidă. Cărbunele activ, un detoxificant obișnuit, ar putea ajuta puțin la scăderea a nivelului de metaboliți pentru consumatorii pe termen lung, dacă este luat pe parcursul a câteva zile sau săptămâni. S-a sugerat, pe baze teoretice, că lecitina, un emulgator alimentar, ar putea fi, de asemenea, utilă dacă este administrată pe perioade îndelungate, dar acest lucru nu a fost dovedit. O serie de ceaiuri și pulberi din plante cu preț ridicat sunt promovate ca fiind curățătoare de urină, fără o justificare medicală bună. În timp ce unii utilizatori au raportat un succes remarcabil cu acestea, mulți alții nu. Experimentele independente sugerează că este posibil ca succesul să fie dat de diluția realizată cu ajutorul apei băute și nu de filtrarea în sine.

FALSIFICAREA TESTULUI

Deși diluția urinei este utilă, nu este 100% fiabilă, în special în cazul utilizatorilor care sunt înrăiți. O altă metodă folosită de unele persoane este de a falsifica proba prin adăugarea de adulteranți (a adultera=a falsifica, a altera) sau prin înlocuirea propriei urine cu urină curată. Lăsând la o parte problemele etice, falsificarea este riscantă, deoarece subiecții pot fi observați sau obligați să se dezbrace în prealabil, iar trișarea nu este iertată. Pentru cei mai aventuroși, cartea lui Abbie Hoffman, Steal This Urine Test (Furați acest test de urină), conține instrucțiuni complete despre cum să vă echipați cu o pungă de plastic pentru a înlocui urina, cu una curată. Puteți cumpăra urină curată și deshidratată de la Byrd Labs. Atenție însă că laboratoarele verifică să se asigure că temperatura probelor de urină este corectă (în jur de 91-97°F).

Un alt truc pentru a zădărnici testul este de a îmbogăți proba cu un adulterant. Această abordare ar trebui folosită doar în ultimă instanță, deoarece orice adulterant poate fi detectat chimic dacă laboratoarele își dau osteneala să facă acest lucru. O serie de adulteranți determină rezultate negative la testul EMIT utilizat în mod obișnuit, dar nu neapărat la alte teste. În caz de urgență, ați putea păcăli un test EMIT adăugând câteva picături de Visine® în probă. Alți adulteranți obișnuiți includ detergentul, înălbitorul, sarea și soluția de curățare glutaraldehidă, dar majoritatea acestora sunt ușor de detectat prin miros sau inspecție vizuală. Pe piață există o multitudine de adulteranți comerciali (pentru lista completă, consultați High Times). Printre cele mai populare se numără Klear® și Whizzies®. Niciun aditiv nu este 100% fiabil și toți implică un risc substanțial de detectare. Multe companii de testare a medicamentelor pretind că testează adulteranții, deși nu este clar cât de atent.

Multe ajutoare folositoare pentru a ieși negativ la testarea substanțelor interzise sunt anunțate cu garanții de returnare a banilor în cazul unui test pozitiv. ATENȚIE: garanțiile nu asigură rezultate bune ale testului! Adesea, vânzătorii exagerează fiabilitatea produselor și ignoră plângerile clienților.

TESTE SANGUINE:

În unele situații, inclusiv în cazul accidentelor și al verificărilor de către poliție pe marginea drumului, se pot folosi teste de sânge. Testele de sânge detectează prezența reală a THC în organism; cu toate acestea, ele pot fi sensibile și la alți metaboliți. În general, testele de sânge înregistrează rezultate pozitive la doar câteva ore după ce ați fumat, deși fumătorii cronici înrăiți pot avea rezultate pozitive timp de până la șapte zile. Mai puțin sensibile sunt testele de salivă/lichid oral, care înregistrează rezultate pozitive timp de aproximativ 2-4 ore după fumat.

TESTELE DE PĂR:

O tehnologie amenințătoare este testarea părului, care se presupune că detectează consumul de droguri timp de luni de zile sau oricât timp a crescut părul cuiva (atenție - chelioșii sau cei rași pe cap: probele pot fi prelevate de pe orice parte a trupului!). În timp ce testele de păr sunt foarte sensibile la cocaină, sensibilitatea lor la marijuana nu este bine stabilită. Nu toți angajatorii care folosesc testele de păr verifică dacă există marijuana.

Testarea părului este discriminatorie din punct de vedere rasial împotriva africanilor, fiind mult mai sensibilă la părul gros și negru decât la părul deschis și fin. Deși FDA și comunitatea științifică au criticat testarea părului, acest lucru nu a împiedicat angajatorii să o folosească. Testele de păr pot fi influențate de șampon: un test a constatat că părul tratat cu Head & Shoulders® (fin/gras), Neutrogena® și Rave® a prezentat concentrații mai mici de substanțe decât cel tratat cu Pert® (gras/fin) sau Prell® (normal, normal/gras).

PROVOCĂRI LEGALE:

Potențialii angajați nu au dreptul legal de a contesta testele de depistare a drogurilor înainte de angajare. Cu toate acestea, lucrătorii care sunt deja angajați pot contesta planurile de testare a drogurilor ale angajatorilor lor în anumite situații, în funcție de legislația muncii și de reglementările locale. Evitați să semnați orice lucru care îi dă șefului dumneavoastră dreptul de a vă testa în mod arbitrar; declarându-vă obiecțiile, vă veți consolida dreptul de a refuza un test. Dacă credeți că sunteți testat în mod incorect, este posibil să aveți un motiv pentru o acțiune în justiție. San Francisco, Berkeley și alte câteva jurisdicții interzic testarea drogurilor la locul de muncă, cu excepția posturilor sensibile din punct de vedere al siguranței.

Ne pare bine că și pe această cale putem să vă atenționăm menționând aceste tehnici viclene și considerăm că este necesar să apărăm oameni nevinovați împotriva acuzațiilor nejustificate de abuz de droguri. Vă îndemnăm să folosiți aceste informații în mod responsabil și nu ca o modalitate de a ascunde consumul iresponsabil de marijuana.

TESTEAZĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

Multe clinici pentru dezintoxicare oferă teste de urină contra cost. Kituri de testare la domiciliu sunt disponibile de la companii precum Liberty Research și Instant Diagnostics. Atenție: nivelul substanțelor în urină poate fluctua în sus și în jos în timpul zilei.

CE ESTE ÎN NEREGULĂ CU TESTELE DE URINĂ?

Confidențialitatea: Testele de urină încalcă intimitatea corporală. Tentativa angajatorului de a depista în masă toți angajații, încalcă intimitatea majorității angajaților responsabili, pentru a depista o minoritate de presupuși consumatori de substanțe cu origine incertă, mulți dintre ei nefiind, de fapt, deloc consumatori de droguri. În SUA testele de depistare a substanțelor care în unele state sunt interzise iar în altele nu, impuse de guvern, pot fi restricționate de cel de-al 4-lea Amendament la Constituție, care interzice perchezițiile și confiscările nejustificate și care necesită o „cauză probabilă” pentru mandatele de percheziție. Cu toate acestea, al 4-lea Amendament nu se aplică, în general, testelor efectuate de angajatorii privați.

Precizia acestor testări: Niciun test nu este infailibil. Sondajele realizate la laboratoarele de testare a substanțelor au constatat rate de eroare remarcabil de ridicate din cauza controlului slab al calității. În timp ce laboratoarele bune au adăugat măsuri de protecție pentru a minimiza riscul de „falsuri pozitive”, chiar dacă ratele de eroare sunt de numai unul la 10.000, extinderea testării drogurilor la zeci de milioane de lucrători, așa cum a propus guvernul, înseamnă că cel puțin sute de lucrători nevinovați vor fi acuzați pe nedrept că au consumat substanțe interzise.

Cea mai răspândită concepție greșită despre testele de urină pentru depistarea unor compuși chimici este aceea că acestea detectează lucrătorii cu eventuale probleme legate de consumul unor substanțe, în timp ce, de fapt, detectează dovezi ale consumului din trecut, care nu trebuie să aibă nicio legătură cu performanța la locul de muncă din ziua respectivă. Deoarece kiturile de testare a unor markeri chimici sunt foarte sensibile la marijuana, testarea aleatorie poate promova indirect consumul unor droguri cu adevărat foarte periculoase, cum ar fi cocaina sau opiaceele, care se elimină în 2-3 zile, sau LSD, care este rareori testat. În același timp, majoritatea testelor ignoră în totalitate alcoolul, principalul drog și de fapt cel mai prost drog din toată istoria drogurilor, ce este responsabil de cele mai multe nenorociri și accidente în întreaga lume, care totuși în mod paradoxal nu este considerat drog, ba mai mult decât atât este și legal, și poate fi achiziționat de la orice prăvălie și la orice colț de stradă. Astfel, testele de urină sunt o abordare a problemei, inerent defectuoasă: ele exclud cel mai infim și nevinovat consum de marijuana în afara locului de muncă, permițând în același timp alcoolismul flagrant la serviciu.

Eficacitate: Testarea urinei nu s-a dovedit niciodată în mod științific a fi sigură sau eficientă pentru îmbunătățirea siguranței sau a productivității la locul de muncă, iar studiile indică faptul că marea majoritate a lucrătorilor cu rezultate pozitive la cânepă sunt la fel de competitivi ca și ceilalți (John Horgan, „Test Negative”, Scientific American , martie 1990; Dr. John Morgan, „Impaired Statistics and the Unimpaired Worker”, The Drug Policy Letter, mai/iunie 1989). Din punct de vedere medical, consensul opiniei experților este că testele de marijuana sunt un indicator inerent nesigur al afecțiunilor cauzate de consumul de cânepă (Consensus Report, National Institute on Drug Abuse, Journal of the American Medical Association, 8 noiembrie 1985). Dr. George Lundberg, de la Asociația Medicală Americană, le-a numit „McCarthyism chimic” (editorial, Journal of the American Medical Association, 5 decembrie 1986).

Alternative: Neajunsurile testelor împotriva substanțelor momentan interzise pot fi evitate prin așa zisele teste de performanță, care măsoară concentrarea reală a atenției, a acuității psiho-mentale și a timpului de reacție, în loc să calculeze reziduurile chimice. Pe piață sunt disponibile în prezent teste video pe calculator care detectează deficiențele datorate drogurilor, oboselii, stresului sau bolii.

Cuprins

01. Câteva elemente introductive despre controversata cânepă

02. Cânepa pe meleagurile României

03. Felurite întrebuințări ale plantei de cânepă

Hârtia din cânepă

Cânepa în epoca vaselor cu pânze

De ce să purtați cânepă?

Cânepa în industria auto

Vopsele și uleiuri

Semințele de cânepă în alimentație

Înrudirea cu hameiul

05. Cine incriminează cânepa, și de ce?

06. Etimologii

Indo-europene

Semitice

07. Latura Mistică a cânepii

Kaneh Bosem

În creștinism

În Biserica Armenească

În Biserica Coptă