Cânepa, înger sau demon

    Adorată de unii, înfierată de alții, cânepa, probabil, este planta cea mai antagonizată de pe planetă. Suficient de infricoșătoare încât să fie interzisă prin lege dar suficient de tentantă încât, statistic, peste 160 de milioane de oameni să riște consumând-o, în ciuda restricțiilor dure. Despre ce vorbim aici?

01. Câteva elemente introductive despre controversata cânepă

Să clarificăm de la început, pentru că pe internet, din 7 siteuri pe această temă, vom găsi 7 păreri diferite. Vom vorbi despre acea cânepă care chiar nu are nicio vină în a fi detestată și repudiată.

Soiurile de cânepă sunt 4 mari și late, mai exact 3+1. Cannabis indica, Cannabis ruderalis și Cannabis sativa, cu subspecia sativa (ssp. sativa). Ca să încheiem rapid cu ceea ce este ilegal, în majoritatea țărilor, legea incriminează de fapt o anumită substanță, tetrahydrocannabinolul (THC), din compoziția acestei plante, și doar astfel se justifică interzicerea ei. În fapt, planta suspectă este dusă la laborator și dacă se constată că depășește concentrația de THC permisă prin lege, se poate fabrica un dosar penal persoanei în cauză. Această substanță, tetrahydrocannabinolul, este prezentă într-o rășină care apare pe inflorescența plantei ajunsă la maturitate, la femele și doar la primele 3 specii, ssp. sativa fiind cea incriminată fără nici un sens. La prima vedere.

Populația țărilor din blocul fost comunist, printre care și România, neavând de-a face cu drogurile datorită pedepselor drastice și a modului de gândire atent selecționat, nu și-au format un vocabular mai selectiv, pentru ei cânepă, marijuana, cannabis fiind tot aia. În țările care nu au beneficiat de internaționalism există o denumire pentru așa zisa ssp. sativa, anume hemp, sau cânepa industrială.

02. Cânepa pe meleagurile României

Ssp. sativa este o plantă minune și au existat epoci în care absența ei ar fi fost de neconceput. Dacă păturile sociale privilegiate aveau acces la țesături fine de mătase, postavuri de calitate și blănuri din pădurile Siberiei, țăranii aveau întotdeauna o plantație de cânepă, pentru că de la cel mai umil lucrător al pământului, țărani și până la mari gospodari, aveau așa zise cânepiști. Pe actualul teritoriu al României se găsesc inclusiv denumiri de zone din vecinătatea unor localități din mediul rural: «La cânepiști», de pildă în special în Bihor, Sălaj și în zona centrulă a Ardealului, pentru că aceste cânepiști erau locații care rămâneau foarte mulți ani pe același loc și astfel denumirea lor se statornicea. Aceasta fiindcă nu se practica rotația culturilor, mai ales că terenurile pentru cânepiști erau mai rare. La cânepă se cere o anumită uniformitate a terenului, atât necesitatea ca acesta să fie plat, cât și importanța din punct de vedere al fertilității.

Era cultura numărul unu, în perioada medievală principalele culturi erau de cânepă și nu de grâu și toată familia avea avantaje de pe urma cultivării ei. Astfel, cânepa se folosea pentru confecționarea articolelor de îmbrăcăminte, din ea oamenii își croiau lenjeria de masă, de pat și toate țesăturile din casă. A urmat apoi evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi, combinarea acestora cu bumbacul și chiar cu mătasea.

Culturile de cânepă se fertilizau într-un anumit fel. În acele vremuri, îngrășământul de bază era gunoiul de oaie, lăsat ani de zile la fermentat înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în anii 1950-1960.

Cânepa ca și plantă este o cultură ușoară, exceptând momentul recoltării la cânepa de sămânță, când există problema lipsei de combine cu care să se facă recoltarea acesteia. Dar la cânepa de fuior nu sunt probleme în prezent în acest sens. Ea se poate tăia cu windrovere (combine specializate). Pe suprafețe mici, în vremuri de demult, țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa având două momente de maturare diferite. Plantele masculi sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era.

Fig 01

După recoltare, cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la Soare, prin încălzire naturală, fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, în apă mai rece, cu temperatură variabilă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu era atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă cu ușurință de pe țesutul lemnos. Fibra se află în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care atunci când intră în contact cu apa și mineralele pe care le conține, se desfac, ceea ce ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. Cânepa este pusă la topit 10-15 zile; acest interval este ales în funcție de temperatura apei, căci dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește; apoi se scoate, se spală și se pune la uscat. Se realiza un întreg ritual, pentru că aceasta nu se usucă foarte simplu. Se usca la Soare, după care se melița (n.red. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era un instrument în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie se folosea o meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când se separa toată de fibră și fibra rămânea undeva într-un caier, brută. Așadar, se obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care apoi trecea printr-un întreg proces, în care se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, căci exista și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

Caierul de cânepă era ca și caierul (n.red. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate s-a cam pierdut acest obicei. Exista caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră se făcea de obicei țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era multă cânepă și se făceau acele așa zise clăci. În satele medievale, erau mai mulți țărani care aveau cânepă, cei care aveau mai puțină și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Caierele se împărțeau în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20-30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era în prinsul postului Crăciunului. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce a tors, așa-numita torsură. Cu acel prilej gazda, organiza o horă. De aceea, această etapă era necesar să finalizeze la prinsul postului, ca să poată juca și hora, pentru că în post nu se putea face aceasta.

Rivalitate la torsul de cânepă

Oamenii făceau eforturi să facă să iasă un fir de foarte bună calitate, pentru că era și o competiție între femei. Când mai multe dintre ele torceau, ghemurile respective se aduceau la gazdă și fiecare știa de unde a provenit torsura. Și atunci i se ducea vestea celei care a tors cel mai bine: „Domne, aia nu toarce bine“, „Cealaltă nu toarce uniform“, „Aia nu toarce repede“, „De la anul mergem dincolo, pentru că e o femeie extrem de serioasă care toarce subțire, un fir de foarte bună calitate“.

După tors, urma înălbirea și tratarea cu cenușă a fibrei, pentru înălbirea cânepii toarse, care se transforma în jurebii (n.r. fascicul de ață), era un rășchitor (n.r. unealtă pe care se deapănă firele textile de pe fus sau de pe ghem, pentru a le face fascicule), în care se înșiră firele și din acelea rezulta jurebia de cânepă, pentru că există și jurebie din fibră de lână. Jurebia sunt fibrele acelea care au fost trecute pe acel rășchitor, într-un anumit fel puse pe el. Ei bine, acele jurebii se puneau într-un cazan, peste care se punea o pânză și peste care se punea cenușă, pentru că la vremea aceea nu exista vreo substanță pentru a fi spălate, ci totul se făcea cu cenușă de sobă. Dar și cenușa provenea de la un anumit tip de lemn, fag, stejar, de obicei de esență tare, nu de esență moale. După ce se punea cenușa, se turna apă opărită peste cenușa respectivă și se lăsau fibrele acolo aproape o zi sub leșia respectivă. Cenușa, datorită clorurii de potasiu și a oxidului de potasiu, prin amestecarea cu apă fierbinte se transforma într-un fel de leșie, după care fibra aceasta leșiată se scotea, se spăla, se bătea cu maiul (n.r. unealtă de îndesat, cu care se băteau textilele), după care se punea la uscat. De acolo cânepa se ducea pe vârtelniță (n.r. unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă), tot așa o unealtă făcută din două în cruce, cu niște cuie la capete și în care se puneau aceste jurebii și se transformau în gheme. Deșirai practic jurebia și o puneai în gheme. Ei bine, ghemele respective erau pregătite pentru război. Se lua în funcție de tipul de țesătură care urma să fie făcută. Nu orișicine știe să facă aceasta. După aceea, toate firele erau duse la țesut. Faimoasă era așa-zisa țesătură în brăduleț.

Țesătura de cânepă este aspră, dar în același timp este o țesătură care nu se împacă deloc cu apa. Este extraordinar de higroscopică. Aceasta este una dintre calitățile ei. Apoi, este o plantă excepțională în ceea ce privește schimbul de gaze dintre trup și mediul exterior. Nu vom transpira niciodată într-o haină de cânepă. De aceea și făceau cearșafuri de cânepă. Niciodată nu se transpiră în ele.

03. Felurite întrebuințări ale plantei de cânepă

@Prima hârtie din istoria lumii a fost obținută din plante de cânepă, în China, înainte de a se fi folosit lemnul de dud. Istoric vorbind, hârtia de cânepă s-a folosit pentru tipărirea de bancnote. În prezent, o hârtie de calitate superioară, una din cele mai bune din lume, încă se fabrică din cânepă în Franța, aceasta deoarece fibra de cânepă are 90% celuloză de calitate excepțională.

Cânepa în epoca vaselor cu pânze

Rezistența ridicată a cânepii la degradarea cauzată de apa sărată și de lumina soarelui, precum și protecția sa naturală împotriva razelor ultraviolete fac ca hainele din cânepă să fie perfecte pentru fi purtate la soare și la mare. Această capacitate de rezistență ridicată la putrefacție au condus la utilizarea în premieră a cânepei în accesoriile marine de-a lungul istoriei.
Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, în timp ce comerțul intercontinental era în plină expansiune, flotele din acea vreme erau propulsate de forța vântului. În această perioadă (și până la începutul anilor 1900), cânepa a fost folosită pentru a confecționa majoritatea velelor de navigație, frânghii, parâme, scări, obloane și plase. Fibrele de cânepă erau, de asemenea, amestecate cu gudron și folosite pentru a umple cusăturile dintre scândurile unui corp de navă din lemn, pentru a face navele etanșe (proces denumit caulking). Hainele marinarilor erau adesea confecționate din cânepă, lămpile foloseau ulei de cânepă, echipajul mânca semințe de cânepă bogate în proteine, iar căpitanii țineau jurnalul de bord confecționate din hârtie de cânepă.
Cânepa a fost al doilea cel mai utilizat material, după lemn, în ceea ce privește construcția de nave. Ambarcațiunile cu vele erau dependente de pânză (cuvântul canvas derivă din cuvântul „canabis“). Spre exemplu, o navă de dimensiuni medii folosea anual între 5 și 8 tone de cânepă sub formă de vele și între 55 și 75 de tone de cânepă sub formă de frânghii.
Nevoia pentru această marfă era mare. În Regatul Unit din secolul al XVI-lea, Henric al VIII-lea a adoptat o lege care îi obliga pe toți proprietarii de terenuri să semene 1/4 de acru, în caz contrar fiind amendați. Căpitanilor de corăbii li s-a ordonat să răspândească semințele de cânepă pe scară largă pentru a furniza fibre în țări îndepărtate, acolo unde ar fi fost nevoie de reparații. Semințele de cânepă au fost furnizate primei flote din Australia, iar coloniștilor li s-au oferit semințe gratuite pentru a încuraja cultivarea.
De-a lungul istoriei și în întreaga lume, cânepa a fost cultivată pe scară largă pentru a furniza materiale pentru flotele navale. Cânepa a jucat un rol crucial în explorarea și expansiunea pe tot globul.

Fig 02

Un produs secundar rezultat în procesul de obținere a fibrelor de cânepă, este puzderia care rămâne de la melițat, folosită la fabricarea de plăci aglomerate. Din aceste rămășițe se fabrică în anumite țări cărămizi ușoare, în care resturile lemnoase de cânepă sunt presate în matrițe, împreună cu anumiți lianți. În țările nordice se construiesc case de cânepă, eco, fie din panouri, fie din cărămizi de cânepă. Există trei produse principale pe bază de cânepă utilizate în construcții: beton din var și cânepă („hempcret”), lână de cânepă și izolație din panouri fibrolemnoase.

Fig 03 04 05

În plus, cânepa este o plantă energetică de mare forță, care ar putea să salveze păduri întregi de la defrișare anual, dacă ar fi percepută la adevărata ei valoare. Un kilogram de tulpini de cânepă cu fibra pe ele este egală ca putere calorică cu un litru de motorină. Un hectar de cânepă produce în circa 120-130 de zile, cantitatea de lemn egală cu creșterea anuală a unui hectar de pădure de molid.

De ce să purtați cânepă?

Respirabilă și izolatoare

Cânepa are proprietăți termoregulatoare naturale datorită structurii goale a fibrei. Aceasta permite o cantitate optimă de flux de aer, menținându-vă răcoare vara și permițându-vă să vă încălziți iarna. Temperatura centrală a corpului lucrează cu țesătura, nu împotriva ei.

Foarte rezistent

Cânepa se uzează în interior, nu în exterior. Rezistența la tracțiune a cânepei este de până la opt ori mai mare decât cea a bumbacului.

Ușor pe piele

Contrar stereotipurilor, cânepa este luxuriant de moale; devenind mai moale și mai confortabilă în timp.

Resistentă la umiditate și la mirosuri în mod natural

Cânepa poate absorbi până la 20% din propria greutate, rămânând în același timp uscată la atingere. Acest lucru este important pentru țesăturile care intră în contact cu pielea noastră, deoarece transpirația este rapid absorbită și eliberată. Acest lucru înseamnă că se reține mai puțină umiditate și se pot acumula mai puține bacterii care provoacă mirosuri (mirosul corporal). Cânepa permite mai multe purtări între spălări.

Nesintetică = fără microplastice

Cânepa este o fibră naturală, pe bază de plante, ceea ce (spre deosebire de textilele sintetice) înseamnă că țesătura nu conține și nu elimină microplastice.

Antibacteriană în mod natural și antifungică

Cercetătorii au identificat activitatea puternică a cânepei împotriva unor bacterii specifice (inclusiv MRSA și E. coli) și tulpini fungice, precum și faptul că posedă un spectru larg de activitate antibacteriană. Cânepa face ca hainele să fie mai sănătoase. Aceste calități hipoalergenice fac cânepa excelentă pentru pielea sensibilă și alergii.

Rezistentă la mucegai

Cânepa este foarte rezistentă la mucegai, apă sărată și putrezire, ceea ce o face ideală pentru climatele umede sau pentru călătorii.

Rezistentă la lumina UV

Cânepa este cea mai rezistentă fibră naturală la lumina ultravioletă, oferind protecție împotriva razelor solare.

Proprietăți de eliberare a solului

Cânepa pierde un strat microscopic natural de fiecare dată când este spălată. Acest lucru expune o suprafață proaspătă, permițându-i să își păstreze luciul elegant, precum și să elibereze petele mai ușor decât alte țesături.

Spălare și îngrijire ușoară

Cânepa se poate spăla la mașină. Cânepa nu necesită o atenție specială, de fapt, se dezvoltă bine la o utilizare și spălare regulată, care îi îmbunătățește luciul și senzația naturală. De asemenea, cânepa se usucă foarte repede, ceea ce este excelent pentru persoanele aflate în mișcare; hainele se spală și se usucă peste noapte.

Biodegradabilă

Cânepa este 100% biodegradabilă și compostabilă.

Își păstrează forma, nu se va micșora

Cânepa are avantajul suplimentar de a-și păstra forma mult mai bine decât alte materiale textile. De asemenea, toate hainele noastre sunt pre-retractabile, astfel încât nu există riscul de a se micșora sau de a se întinde în afara formei după spălare sau uscare.

Fără pesticide, erbicide sau îngrășăminte chimice

Cânepa nu are nevoie de pesticide, erbicide sau îngrășăminte chimice pentru a crește. Plantele de cânepă sunt agenți naturali de respingere a dăunătorilor care descurajează insectele și resping acarienii, ciupercile și bacteriile. Cânepa este, de asemenea, un inhibitor natural al buruienilor, depășind și umbrind în mod natural buruienile din mediul său.

Foarte regenerabilă

Cânepa este o plantă foarte regenerabilă și crește rapid. Cânepa se maturizează în doar 100 de zile și poate fi recoltată de până la trei ori pe an. În comparație cu bumbacul, cânepa poate produce cu 200-250% mai multe fibre pe aceeași suprafață de teren.

Reaprovizionează solul

Cânepa reabilitează și îmbogățește solul cu azot și oxigen, restabilește nivelul pH-ului și combate eroziunea. De asemenea, sistemul de rădăcini pătrunzătoare în profunzime al cânepei detoxifică solul prin eliminarea substanțelor chimice și a poluanților dăunători într-un proces natural numit fitoremediere.

Consum redus de apă

Cânepa necesită aproximativ jumătate din cantitatea de apă comparată cu cea necesară pentru cultivarea bumbacului.

Reîntregește solul

Cânepa reabilitează și îmbogățește solul cu azot și oxigen, restabilește nivelul pH-ului și combate eroziunea. Sistemul radicular profund penetrant al cânepei detoxifică, de asemenea, solul prin eliminarea substanțelor chimice și a poluanților dăunători într-un proces natural numit fitoremediere.

Consum redus de apă

Cânepa necesită aproximativ jumătate din cantitatea de apă comparată cu cea necesară pentru cultivarea bumbacului.

Absoarbe dioxidul de carbon

Cânepa este de neegalat în ceea ce privește capacitatea sa de a sechestra (absorbi și reține) dioxidul de carbon (CO2) din atmosferă. S-a demonstrat că cânepa industrială absoarbe mai mult CO2 pe hectar decât orice altă cultură forestieră sau comercială.

Fără substanțe petrochimice

Cânepa este o fibră vegetală naturală. Firul de cânepă este fabricat din fibre provenite din tulpina plantei. Spre deosebire de fibrele sintetice (de exemplu, poliester, acrilic sau nailon), care sunt fabricate din substanțe chimice sintetizate care provin din produse petrochimice (de exemplu, petrol brut).

Cânepa în industria auto

După un deceniu de cercetare și construcție, Henry Ford a prezentat în 1941 mașina sa "crescută din pământ", construită din fibră de cânepă rigidizată cu rășină, cu un motor construit pentru a funcționa cu combustibil de cânepă.
Ford a imaginat mașina din canabis ca răspuns la problemele celui de-al Doilea Război Mondial, războiul ducând la o penurie globală de oțel. În această perioadă, resursele de oțel au fost deturnate de la industria auto pentru a construi mașini de război. Ford a încercat să ocolească această problemă materială prin dezvoltarea unei mașini realizate în întregime din produse agricole. Fiind el însuși fermier, a văzut un mare potențial experimentând cu diferite plante. Ford a văzut în agricultură mult mai mult decât hrană și a crezut că America se poate baza pe produse precum cânepa pentru a satisface o mulțime de nevoi.
Atracția mașinii din cânepă nu s-a datorat doar noutății sale. Ford credea că o mașină din plastic ar fi mult mai sigură decât una din metal, datorită greutății semnificativ reduse. Produsul final avea panouri din plastic de cânepă cu o rezistență la impact de 10 ori mai mare decât cea a oțelului și era cu 25% mai ușoară decât alte mașini ale vremii. Deși impactul asupra mediului nu a fost măsurat la acea vreme, mașina era net superioară materialelor convenționale.
Ideea a devenit rapid depășită, deoarece producția de cânepă a devenit ilegală în SUA. În mod similar, odată ce războiul s-a încheiat, la fel s-a întâmplat și cu penuria de oțel și a urmat lupta pentru ca industriile puternice ale oțelului și petrolului să rămână relevante.

Acum, aproape 80 de ani mai târziu, ne uităm din nou la valoarea cânepei industriale pentru industria auto. În prezent, cânepa este folosită pentru a produce materiale care pot fi turnate și fabricate pentru a înlocui produsele din fibră de sticlă, cum ar fi panourile de caroserie ale mașinilor, iar uleiul de cânepă este transformat în bioplastice care pot fi folosite pentru a crea piese.

Diverși producători de automobile încep acum să folosească cânepă în mașinile lor, printre care Audi, BMW, Ford, GM, GM, Chrysler, Honda, Mercedes, Mitsubishi, Porsche, Volkswagen și Volvo. Următorii ani se vor dovedi, fără îndoială, foarte interesanți pentru industria auto cu cânepă.

Planta de cânepă poate fi folosită pentru a face mult mai mult decât ați putea crede. Cânepa ne oferă mii de soluții ecologice pentru necesitățile zilelor noastre.

@Timp de secole, pictorii, inclusiv maeștri precum Van Gogh, Rembrandt și Gainsborough, au fost cunoscuți pentru că și-au realizat majoritatea lucrărilor clasice folosind vopsele în ulei care conțineau o bază de ulei de cânepă pe pânze de cânepă. (Știați că cuvântul "pânză" derivă din cuvântul "cannabis"?).

Vopsele și lacuri de calitate au fost realizate din ulei de cânepă până în anii 1930. S-a documentat faptul că 58.000 de tone de semințe de cânepă au fost folosite în America pentru produse de vopsire în 1935 - doar un singur an! (Mărturia Sherman Williams Paint Co. în fața Congresului SUA împotriva Legii din 1937 privind impozitarea marijuanei).

Atunci când semințele de cânepă sunt presate, acestea produc un ulei care poate fi folosit pentru produse nutriționale și industriale. Datorită versatilității sale, uleiul din semințe de cânepă a fost un produs valoros și utilizat pe scară largă până la începutul secolului XX. La nivel industrial, uleiul de cânepă a fost utilizat în lămpi cu ulei, săpunuri și detergenți, vopsele, lacuri, materiale de etanșare, lubrifianți pentru mașini și cerneluri de tipar.

Uleiul din semințe de cânepă a fost cândva o parte esențială, de zi cu zi, a gospodăriei medii.

Uleiul din semințe de cânepă este o alternativă sănătoasă, netoxică, ecologică și durabilă, care poate înlocui multe dintre produsele pe bază de ulei pe care le folosim astăzi.

Semințele de cânepă în alimentație

Semințele de cânepă au un conținut ridicat de proteine și un conținut considerabil de fibre, vitamine, Omega-3 și minerale. Semințele de cânepă decojite sunt potrivite consumului uman, iar cele întregi pot fi folosite ca furaj pentru animale.

O rețetă tradițională românească, de pe vremea când era normal să ai plante de cânepă în bătătură și care are legenda sa romanțioasă: cunoscute sub denumirea de „Pelincile Domnului“, „Pelincile lui Hristos“ sau „Scutecele lui Iisus“, turtele cu julfă sunt vestite în zona Moldovei. Tradiţia spune că moldovencele au creat această reţetă cu gândul la Maica Domnului care nu îşi găsea adăpost nicăieri pentru ea şi pruncul ce urma să se nască şi pentru care nu avea pelinci (scutece).

Ingrediente și cantitățile necesare

Pentru aluat (turte):

• 1.000 g făină de grâu;

• apă călduţă (aproximativ 300 ml);

• 1 praf de sare;

• 1 lingură de ulei.

Pentru julfă:

• 1.000 g seminţe de cânepă;

• 500 g de zahăr;

• 1.000 ml de apă.

Pentru însiroparea turtelor se folosește siropul rezultat în urma fierberii ingredientelor pentru julfă.

Prepararea

Presupune două faze care trebuie neapărat respectate pentru ca rezultatul să fie delicios. Turtele se pregătesc cu cinci-şase zile înainte de a face prăjitura. Din apă, sare şi făină se face un aluat, se amestecă toate ingredientele şi se frământă până la obţinerea aluatului, care se întinde cu făcăleţul ca să fie cât mai subţire. Turtele se coc direct pe plita sobei. Foile, care trebuie să aibă aceeaşi formă şi dimensiune, se păstrează acoperite până în dimineaţa Ajunului. Turtele se pun la uscat într-o pânză.

Pentru julfă semințele de cânepă se usucă pe plita sobei și se pisează. Sămânţa uscată de cânepă (julfa) se pisează într-o piuă, asemenea grâului folosit la colivă, după care se fierbe în apă, adăugând zahărul. Spuma care se ridică la suprafaţă se colectează şi se pune între foile înmuiate la rândul lor cu siropul pregătit anterior. Ultimul pas constă în „asamblarea“ desertului nostru moldovenesc: o turtă, un strat de julfă – laptele de julfă – şi tot aşa până se termină foile din aluat. Pe un platou se presară zahăr, coajă de lămâie rasă, se pune prima turtă, apoi se adaugă julfa. Prăjitura se face cu 20-25 de foi între care se așază umplutura. Se lasă câteva ore la însiropat înainte de a fi consumată.

Gospodinele inventive au înlocuit semințele de cânepă cu miezul de nucă pe vremea ”prohibiției” și au păstrat cumva această frumoasă tradiție, dar astăzi sunt magazine specializate unde se pot găsi semințe de cânepă la prețuri rezonabile, ba chiar au îmbunătățit rețeta, folosind miere în loc de zahăr.

Despre legătura dintre hameiul de bere și cânepă

Pe vremuri, canabisul și humulusul (cunoscut în mod obișnuit ca hamei; unul dintre ingredientele principale din bere) erau aceeași plantă.⁣⁣⁣⁣
În urmă cu aproximativ 27 de milioane de ani, canabisul și hameiul s-au ramificat din strămoșul lor comun și au evoluat ca plante botanice separate, specii distincte în cadrul aceleiași familii de plante Cannabaceae. ⁣⁣
Cannabaceae este o familie mică de plante cu flori care include în prezent 170 de specii grupate în 11 genuri, dintre care două sunt Cannabis și Humulus.⁣⁣
Genul Cannabis cuprinde trei specii (C. Sativa, C. Indica și C. Ruderalis) cunoscute în mod obișnuit ca și canabis (medicinal recreativ enteogen), plus Ssp. Sativa, cunoscută ca și cânepă (alimentară, tehnică, industrială, medicinală). Genul Humulus cuprinde, de asemenea, trei specii (H. Lupulus, H. Japonicus și H. Yunnanensis), cu Lupulus cunoscut ca hameiul comun.⁣⁣⁣⁣
Dacă cânepa este sora canabisului, planta de hamei ar fi verișoara ei. Asemănarea familiei poate fi văzută în frunzele cu margini zimțate, emblematice pentru ambele plante. Există, de asemenea, asemănarea semințelor și a polenului atât canabisului, cât și hameiului.
Pe lângă caracteristicile fizice comune, canabisul și hameiul sunt similare în alte privințe. Unele dintre aceleași componente, inclusiv terpenele și alți fitonutrienți, se găsesc în inflorescențele feminine (capete de flori) ale ambelor specii.⁣⁣⁣⁣
Canabisul are o istorie bogată ca medicament de mii de ani, la fel ca și planta de hamei. Cu mult înainte ca hameiul să devină un agent amar în industria berii, capetele lor de flori au fost folosite în culturile tradiționale eurasiatice pentru a trata neliniștea și tulburările de somn, la fel ca și capetele de flori de canabis.
Un ingredient principal în prepararea berii, hameiul are de fapt multe alte beneficii medicinale, cum ar fi atenuarea problemelor digestive, anxietatea și inflamația.⁣⁣⁣⁣
Hameiul și canabisul împărtășesc atribute terapeutice, ambele plante având proprietăți medicinale semnificative descoperite în trecut, recent cercetări științifice fiind în curs de desfășurare.⁣⁣
⁣⁣

04. Etimologii:

1. indo-europene

   Cuvântul „gan-zi-gun-nu” de pe tăblițele de piatră (care datează din 700 î.Hr.) indică o legătură cu termenii estici și din estul apropiat pentru plantă ( gan-zi > ganja , gun-nu > qaneh ). Această plantă era folosită pentru vrăji, descântece și prescrisă ca un remediu util pentru o varietate de afecțiuni, inclusiv depresie și impotență .

Numele plantei Cannabis este derivat inițial dintr-un cuvânt scit sau trac, care a fost împrumutat în persană - kanab , apoi în greacă - κάνναβις (kánnabis) și ulterior în latină - cannabis. În engleza veche - hænep și germana timpurie – hanapi-z.

Herodot (c. 440 î.Hr.) a consemnat consumul de canabis în The Histories - „ Sciții, după cum am spus, iau o parte din această sămânță de cânepă [probabil, flori] și, târâindu-se sub învelișurile de pâslă, o aruncă peste pietrele încinse; imediat ea fumegă și scoate un asemenea vapor ce doar sauna grecească îl poate depăși; Sciții, încântați, strigă de bucurie.”

Istoricul și lingvistul Douglas Harper oferă o etimologie a cuvântului englezesc pentru cannabis din greacă kannabis, care provine la rândul său dintr-un cuvânt scit sau trac, care este și sursa pentru canvas, adică țesătură în engleză.

Bazându-se pe botanica, arheologia și istoria lingvistică a canabisului, Elizabeth Wayland Barber a concluzionat:

Populațiile din zonele temperate ale Europei și Asiei – și asta ar include primii indo-europeni, știau și foloseau cânepa încă din anul 5000 î.Hr. Deci, când grupurile au început să împrumute un nou cuvânt patru milenii mai târziu, a fost pentru o nouă utilizare: generare de stări euforice. Soiurile originale nordice de cânepă nu conțineau THC, iar mileniul al 2-lea AD a fost probabil prima dată când destui oameni au călătorit înspre și dinspre Iran (unde era cultură nativă) și Europa de Est pentru a putea răspândi un obicei , împreună cu sursa sa, cânepa purtătoare de THC. Și începutul mileniului I î.Hr. este tocmai când începem să găsim dovezi pentru fumatul de cannabis în noua zonă.

Barber a analizat cuvinte înrudite pentru „cânepa” și „canabis” în limbile indo-europene și a propus o rădăcină etimologică a lui * kan(n)aB- (unde * B reprezintă un * p sau * b stop bilabial ). O reconstrucție proto-indo-europeană (PIE) * p este evidentă în multe subgrupuri IE:

albaneză - kanëp

armeană - kanap

limbi baltice - lituaniană kanãpė , letonă kaņepe și prusaca veche knapios

unele limbi finice (ingrian kaneppi și estonă kanep) au împrumutat cuvântul din baltică

română (cânepă)

Limbi slave - (rusă konopljá, croată konoplja, bulgară konop și cehă konopĕ)

Cuvintele în limbile germanice vechi (engleză hænep, norvegiană hampr și germană der hanf ).

Sciții vorbeau dialecte iraniene , formația este din două cuvinte, reprezentate de sanscrită śaṇa - „un fel de cânepă” (din kana- sau kene- forme) și bhanga „canepă narcotică” (cf. bhang ). Din limbile uralică și turcă , Barber a citat Mari kene sau kine „cânepă”, ciuvaș kantär, turca veche käntir , turcă kendir și kenevir și Karakalpak kenep. O coroborare ulterioară provine din textele cuneiforme neo-asiriene ale mileniului I î.Hr. , „unde un cuvânt qunabu (qunnapu, qunubu, qunbu) începe să apară, pentru o sursă de ulei, fibre și medicamente”.

Astfel, ipoteza bine cercetată a lui Barber implică două etape: în paleoliticul târziu și neoliticul timpuriu, un nume *ken- sau *kan- s-a folosit în arealul limbilor indo-iraniene pentru planta de cânepă, care era folosită pentru fibre și hrană; apoi, la începutul epocii fierului , „o versiune extinsă a acestui cuvânt, locală în Iran și probabil în nordul Indiei fiind folosită pentru varietatea purtătoare de THC”.

Michael Witzel sugerează o derivație finală atât a *kana, cât și a* bhang din limba (limbile) complexului arheologic Bactria-Margiana.

2. semitice

Antropologul semitic Sula Benet, de la Institutul de Științe Antropologice din Varșovia, a indicat că originea este cuvântul ebraic קַנַּבּוֹס ( qannabbôs ) kaneh bosm (קנה בושם). Benet, (cunoscută și ca Sara Benetowa), este citată, spunând:

”Asemănarea uluitoare dintre kanbosul semitic și canabisul scitic mă face să presupun că cuvântul scitic era de origine semitică. Aceste discuții etimologice se desfășoară în paralel cu argumentele extrase din istorie. Sciții iranieni erau probabil rude cu mezii, care erau vecini ai semiților și ar fi putut asimila cu ușurință cuvântul pentru cânepă. De asemenea, semiții ar fi putut răspândi cuvântul în timpul migrațiilor lor prin Asia Mică.”
Benet, Book of Grass.

În altă parte, Biblia ebraică folosește pur și simplu „trestia” qānēh ca nume al unei plante în patru locuri al căror context pare să însemne „trestie de balsam” ca rășină parfumată, Isaia 43:24 , Ieremia 6:20 , Ezechiel 27:19 și Cântarea Cântărilor 4:14. Numele ebraic „trestie de balsam” provine de la qěnēh (forma de construcție a substantivului qāneh ) înseamnă „trestie” sau „trestie”, iar bośem înseamnă „balsam” sau rășină „aromatică”. Este posibil ca ebraica să fi adaptat numele qannabbôs de la „trestie de balsam” qěnēh bośem ca înlocuitor pentru numele ambiguu „trestie”.

Canabisul era un material comun printre evrei. Rochia de cânepă numită „ Simlah ” în ebraică, era purtată ca semn al celor smeriți. International Standard Bible Encyclopedia afirmă, de asemenea, următoarele:

„Materialul obișnuit pentru frânghii a fost cu siguranță inul ( cânepă )”

Pânza pentru corturi numită bait sha`r, - „casa părului” era întinsă peste stâlpi cu funii din păr de capră sau cânepă.

„Clasele mai sărace purtau probabil haine făcute fie din in nealbit, fie din cânepă ” (cânepa, din nou, fiind Simlah).

Centrul de Cercetare Ebraică Antică consideră că expresia ebraică qaneh bosem poate fi definită ca „o plantă de stuf rășinoasă aromatică” și este descriptivă pentru planta de canabis. Așa cum cuvântul „scorțișoară” este derivat dintr-o origine semitică este posibil ca și „cannabis” să fie la fel. Canabisul era cunoscut și folosit în Orientul Apropiat de poporul evreu în antichitate.

05. Latura Mistică a cânepii

Canabisul și cânepa (o formă de canabis) sunt indigene din Orientul Mijlociu și au fost folosite pentru alimente, medicamente și îmbrăcăminte de mii de ani în Orientul Mijlociu, Apropiat și Îndepărtat. Conform înregistrărilor istorice, poporul indo-iranian a introdus canabis (qunubu în limba lor) asirienilor, sciților, tracilor și dacilor. Planta a fost prezentată și grecilor și o menționează istoricul Herodot. Prin urmare, este de imaginat că poporul evreu era familiarizat cu această plantă.

Kaneh Bosem

Luați cele mai bune mirodenii: din smirnă lichidă cinci sute de sicli și din scorțișoară cu miros dulce jumătate, adică două sute cincizeci și din trestie aromată două sute cincizeci. (Exod 30:23, RSV)

Pasajul de mai sus enumeră ingredientele din „uleiul sfânt pentru ungere” care urma să fie folosit de preoți pentru a unge cortul și preoția. Acest subiect poate fi puțin controversat, dar cred că este unul important, deoarece încă nu este limpede dacă expresia din ebraică קנה בשם ( qaneh bosem, adesea scris kaneh bosem), tradusă ca „trestie aromată” în versetul de mai sus este o expresie ebraică biblică pentru canabis, numită și marijuana sau cânepă.

Cuvântul ebraic קנה (k'neh) înseamnă literal, conform lui Strong și Brown-Driver-Briggs, „trestie” sau „tulpină”.
Cuvântul ebraic בשם (bosem) înseamnă, tot conform lui Strong și Brown-Driver-Briggs, „condiment” sau „balsam” (o substanță rășinoasă aromatică).
Nu există nicio îndoială că expresia ebraică qaneh bosem este similară cu termenul de canabis, dar este aceasta o coincidență sau originea numelui acestei plante? Observați că în Exodul 30:23 este cuvântul „scorțișoară”, care nu este o traducere din ebraică, ci o transliterare. În ebraică, cuvântul este קנמון (qinamon), care este originea cuvântului grecesc kinnamonon , a cuvântului latin cinnamomum. Prin urmare, așa cum cuvântul ebraic qinamon este la originea denumirii „scorțișoară”; este posibil ca și kaneh bosem să fie originea cuvântului „cannabis”.

În anii 1960, arheologii au descoperit un altar antic, care datează din secolul al VI-lea î.Hr., și era situat la aproximativ 30 de mile vest de Marea Moartă. La acea vreme, reziduurile de pe altar au arătat că grăsimea animală, bălegarul și tămâia erau arse pe altar, dar analizele unor rămășițe închise la culoare de pe altar s-au dovedit neconcludente. În 2020, oamenii de știință care au folosit dispozitive moderne de laborator au reușit să analizeze cenușa și s-a descoperit că este cannabis, cu suficient conținut de THC pentru a induce o stare de conștiență modificată prin inhalarea fumului acestuia.

În concluzie, aceasta este ceea ce putem spune despre termenul qaneh bosem .

1. Expresia ebraică qaneh bosem poate fi definită ca „o plantă de stuf rășinoasă aromatică” și este descriptivă pentru planta de canabis.

2. Așa cum cuvântul „scorțișoară” este derivat dintr-o origine semitică; este posibil ca și „cannabis” să fie de origine semitică.

Uleiul Sfântului Maslu

שמן המשחה, romanizat: șemen ha-mișah, uleiul sfânt pentru ungere (în Biblia Ebraică ”Uleiul Ungerii”), a făcut parte integrantă din hirotonisirea preoților și a Marelui Preot, precum și în sfințirea obiectelor din Tabernacol (Exod 30:26) și a templelor ulterioare din Ierusalim. Scopul principal al ungerii cu untdelemn sfânt este acela de ”a pune deoparte” persoana sau obiectul uns ca qodesh, sau sfânt (Exod 30:29). Inițial, uleiul a fost folosit exclusiv pentru preoți și articolele Cortului, dar mai târziu utilizarea sa a fost extinsă pentru a include regi (1 Samuel 10:1). Era interzis să fie folosit pe un străin (Exodul 30:33) sau să fie folosit pe corpul oricărei persoane obișnuite (Exodul 30:32a) și israeliților li s-a interzis să folosească pentru ei înșiși (Exod 30:32b). Unele segmente ale creștinismului au continuat practica folosirii uleiului sfânt pentru ungere ca practică devoțională, precum și în diferite liturghii.

Un număr de grupuri religioase au tradiții de continuitate a uleiului sfânt pentru ungere, o parte din uleiul original preparat de Moise rămânând până astăzi. Aceste grupuri includ iudaismul rabinic, Biserica Armenească, Biserica Asiriană a Răsăritului, Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, Biserica Coptă, bisericile Sfântul Toma Nazrani, și altele.

Biblia ebraică

Uleiul sfânt pentru ungere descris în Exod 30:22–25 a fost creat din:

Smirnă pură (מָר-דְּרוֹר, mār-dərōr), 500 de șekeli (aproximativ 6 kg/13 lb)

Scorțișoară dulce (קִנְּמָן-בֶּשֶׂם, qīnnəmōn-besem), 250 de șekeli (aproximativ 3 kg/6,6 lb)

Scorțișoară chinezească (קִדָּה, qīddā), 500 de șekeli (aproximativ 6 kg/13 lb)

Trestie parfumată (קְנֵה-בֹשֶׂם, qənē-ḇōsem), 250 de șekeli (aproximativ 3 kg/6,6 lb)

Ulei de măsline (שֶׁמֶן זַיִת, šemen zayīt), un hin (aproximativ 6 l/124 oz)

Termenul ebraic Mesia (Christos, Hristos în greacă) înseamnă „cel uns” care urma să vină să elibereze pe Israel și lumea de asuprirea păcatului. Persoana astfel unsă ar putea fi un rege, un preot sau un profet.

Obiceiurile au variat în culturile Orientului Mijlociu. Cu toate acestea, ungerea cu untdelemn special în Israel era fie un drept strict preotesc, fie un drept regal. Când un profet a fost uns, a fost pentru că a fost mai întâi preot. Când era uns un non-rege, cum ar fi ungerea lui Ilie a lui Hazael și Iehu, era un semn că Hazael urma să devină rege al Aramului (Siria) și Iehu urma să devină rege al Israelului.

Sursele extra-biblice arată că era comună ungerea regilor în multe monarhii Antice din Orientul Apropiat. Prin urmare, în Israel, ungerea nu era doar un act sacru, ci și social-politic.

Pentru vechiul israelit nu există ulei sau grăsime cu o semnificație mai simbolică decât uleiul de măsline. A fost folosit ca emolient, combustibil pentru aprinderea lămpilor, pentru nutriție și în multe alte scopuri. Era ulei de măsline parfumat, care a fost ales pentru a fi un ulei pentru ungere sfântă pentru israeliți.

Identificarea kaneh bosem

În timp ce sursele sunt de acord cu privire la identitatea a patru dintre cele cinci ingrediente ale uleiului de ungere, identitatea celui de-al cincilea, kaneh bosem , a fost o chestiune de dezbatere. Biblia indică faptul că era o trestie sau o iarbă aromată, care a fost importată dintr-o țară îndepărtată prin intermediul rutelor mirodeniilor și că o plantă înrudită crește în Israel (kaneh bosem este menționat ca plantă cultivată în Cântarea Cântărilor 4: 14. Mai multe plante diferite au fost numite ca fiind posibil bosem kaneh .

În iudaismul rabinic

Talmudul afirmă că uleiul de ungere inițial preparat de Moise a rămas în mod miraculos intact și a fost folosit de generațiile viitoare fără înlocuire, inclusiv în viitorul Al Treilea Templu, când a fost reconstruit.

Vendyl Jones a susținut că o cantitate atât de mică de ulei (în jur de un galon) nu ar dura atât de mult (se pretinde că un juglet de ulei a durat peste 800 de ani). Pentru a explica această discrepanță, se pretinde că unul din două lucruri s-a întâmplat: fie recipientul cu uleiul sfânt pentru ungere s-a înmulțit în mod miraculos (asemănător cu înmulțirea uleiului lui Ilie pentru văduva din Sarepta sau miracolul uleiului de Hanukkah) sau, urmând obiceiurile străvechi, uleiul nou a fost adăugat celui vechi, continuând astfel uleiul original pentru totdeauna.

Acesta nu este singurul ritual în care tradiția evreiască subliniază continuitatea. De exemplu, primii rabini evrei au subliniat importanța succesiunii semikhah-ului clasic și o tradiție evreiască învață că cenușa ultimei juninci roșii sacrificate a fost întotdeauna amestecată cu cenușa fiecărei noi juninci roșii.

În creștinism

Informații suplimentare: Ungerea bolnavilor și Crisma

Uleiul pentru ungere este folosit în comunitățile creștine din diverse motive. Ungerea bolnavilor este prescrisă în acest pasaj din Noul Testament:

Este vreun bolnav printre voi? să cheme pe bătrânii bisericii; și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului.

—  Iacov 5:14 (KJV)

Epitetul „ Hristos ” ca titlu pentru Isus se referă la „cel uns”.

Creștinii nu folosesc „untdelemnul pentru ungerea sfântă” pentru a sfinți obiecte sau oameni. Sfințirea sub Noul Legământ este lucrarea Duhului Sfânt. Nu este nevoie de canabis.

În Biserica Armenească

Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii armene se numește sfântul muron („muron” înseamnă smirnă ). Biserica poartă o reverență deosebită față de factorul de continuitate al uleiului. Conform tradiției, o porțiune din uleiul sfânt pentru ungere din Ieșirea 30, pe care Moise și Aaron îl binecuvântaseră, a rămas încă în timpul lui Isus. Iisus Hristos a binecuvântat acest ulei și apoi i-a dat o parte din el lui Thaddeus, care a dus uleiul sfânt în Armenia și l-a vindecat pe regele Abkar de o boală cumplită de piele, ungându-l cu uleiul sfânt. Se spune că Thaddeus a îngropat o sticlă cu uleiul sfânt pentru ungere în Daron, sub un copac veșnic verde. Grigore Iluminătorul a descoperit comoara ascunsă și a amestecat-o cu muron pe care îl binecuvântase. Se spune că „Până în ziua de azi, ori de câte ori este pregătit și binecuvântat un nou lot de muron, câteva picături din cel vechi intră în el, astfel încât muronul armean să conțină întotdeauna o cantitate mică din uleiul original binecuvântat de Moise, Isus Hristos și Grigorie Iluminătorul”.

Muronul sfânt este compus din ulei de măsline și 48 de arome și flori. Porțiunea rămasă din uleiul sfânt binecuvântat anterior este turnată în uleiul nou preparat în timpul ceremoniei de binecuvântare și transmite binecuvântarea din generație în generație. Se spune că această procedură a fost urmată de aproape 1700 de ani. Catholicos-ul tuturor armenilor din Etchmiadzin combină un nou amestec de muron sfânt în ceaun la fiecare șapte ani, folosind o porțiune din muronul sfânt din amestecul anterior. Aceasta este distribuită tuturor bisericilor armene din întreaga lume. Înainte de creștinism, muronul era rezervat doar pentru înscăunarea regalității și pentru evenimente foarte speciale. În anii următori, a fost folosit cu ungere extremă și pentru a vindeca bolnavi și pentru a unge clerul hirotonit.

În Biserica Asiriană a Răsăritului

Se spune de către Biserica Asiriană că untdelemnul sfânt pentru ungere „ne-a fost dat și predat nouă de sfinții noștri părinți Mar Addai și Mar Mari și Mar Tuma”. Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii Asiriei este denumit în mod diferit Uleiul Cornului Sfânt, Uleiul Qarnei sau Uleiul Ungerii. Acest ulei sfânt este o tradiție apostolică, despre care se crede că provine din uleiul sfințit de apostoli înșiși și care prin succesiune a fost transmis în Biserică până în zilele noastre. Uleiul original pe care l-au binecuvântat discipolii a început să se scadă și i s-a adăugat mai mult ulei. Biserica Asiriană crede că acest lucru a continuat chiar în ziua de azi, cu ulei nou fiind adăugat pe măsură ce nivelul uleiului scade. Se crede că această succesiune de ulei sfânt este o continuitate a binecuvântărilor puse asupra uleiului de la început.

Atât Uleiul Ungei, cât și Drojdia Sfântă sunt denumite „drojdie”, deși nu există un agent de dospire prezent în ulei. Yohanan bar Abgareh s-a referit la ulei în 905, la fel ca și Shlemon d-Basra în secolul al XIII-lea. Yohanan bar Zo'bee în secolul al XIV-lea a integrat Sfântul Ulei al ungerii cu botezul și alte rituri.

Isaaq Eshbadhnaya în secolul al XV-lea a scris Scholion, care este un comentariu pe teme teologice specifice, afirmând că Ioan Botezătorul i-a dat lui Ioan Evanghelistul un vas de botez cu apă de la botezul lui Hristos, care a fost colectat de Ioan Botezătorul din apa care picura din Hristos după botez în râul Iordan. Iisus a dat fiecărui ucenic câte o „pâine”, la Cina cea de Taină, dar Scolionul afirmă că lui Ioan i-a dat două pâini, cu instrucțiuni să mănânce doar una și să o salveze pe cealaltă. La răstignire, Ioan a adunat apa din partea lui Isus în vas și sângele pe care l-a adunat pe pâinea de la Cina cea de Taină. După coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, ucenicii au luat vasul și l-au amestecat cu ulei și fiecare a luat un corn din el. Pâinea au măcinat-o și i-au adăugat făină și sare. Fiecare a luat câte o porție din uleiul sfânt și din pâinea sfântă care au fost împărțite în fiecare țară de mâna celor care misionau acolo.

Biserica asiriană are două tipuri de uleiuri sfinte; unul este ulei de măsline obișnuit, binecuvântat sau nebinecuvântat, celălalt este uleiul Sfântului Corn despre care se crede că a fost transmis de la apostoli. Cornul Sfânt este reînnoit constant prin adăugarea de ulei binecuvântat de un episcop în Joia Mare. În timp ce aproape oricine poate fi uns prin tradiție cu ulei obișnuit, uleiul Sfântului Corn este restricționat în scopuri de hirotonire și sfințire.

În Biserica Coptă

Uleiul sfânt pentru ungere al Bisericii Copte este denumit mironul sfânt („miron” înseamnă smirnă). Se crede că punerea mâinilor pentru locuința Duhului Sfânt a fost un ritual specific al apostolilor și al urmașilor lor episcopii și, pe măsură ce regiunile de misiune au crescut, în consecință, numărul de credincioși și convertiți creștini a crescut. Nu a fost posibil ca apostolii să rătăcească prin toate țările și orașele pentru a pune mâinile peste toți cei botezați, așa că au stabilit ungerea prin sfântul mir ca alternativă, se crede, pentru punerea mâinilor pentru Sfântul Locuința Spiritului.

Primii care au făcut mironul au fost apostolii care păstraseră uleiurile parfumate care erau pe trupul lui Isus Hristos în timpul înmormântării sale și au adăugat mirodeniile care au fost aduse de acele femei care l-au pregătit să-l ungă pe Hristos, dar au descoperit că a înviat. Au topit toate aceste mirodenii în ulei de măsline curat, l-au consacrat în camera de sus din Sion și au făcut din el un ulei pentru ungerea sfântă. Ei au decis că succesorii lor, episcopii, trebuie să reînnoiască fabricarea mironului ori de câte ori este aproape epuizat, prin încorporarea uleiului original cu cel nou. Astăzi Biserica Coptă o folosește pentru hirotonisire, la sfințirea apei de botez și la sfințirea bisericilor și a altarelor și a vaselor bisericești.

Se spune că atunci când Evanghelistul Marcu a plecat la Alexandria, a luat cu el câteva picături din uleiul sfânt de miron făcut de apostoli și că l-a folosit în sacramentul Chrismului, la fel ca și patriarhii care l-au urmat. Aceasta a continuat până în epoca lui Atanasie Apostolul , al 20-lea patriarh, care a decis apoi să refacă mironul din Alexandria. De aceea, se spune, el a pregătit toate parfumurile și mirodeniile necesare, cu ulei de măsline curat, din care Dumnezeu ia poruncit lui Moise să facă uleiul sfânt pentru ungere, așa cum este specificat în rețeta din capitolul treizeci din Cartea Ieșirii. Atunci sfințirea sfântului miron s-a împlinit în Alexandria și lui Atanasie i s-a încredințat uleiul sfânt, care conținea mirodenii care au atins trupul lui Isus în timp ce acesta se afla în mormânt, precum și uleiul original care fusese pregătit de apostoli și adus în Egipt de către Marcu. El a împărțit uleiul bisericilor din străinătate: Scaunului Romei, Antiohiei și Constantinopolului, împreună cu un document de autenticitate, și se spune că toți patriarhii s-au bucurat că l-au primit.

Biserica coptă informează că părinții Bisericii și cărturari precum Iustin Mucenic, Tertulian, Hippolit, Origen, Ambrozie și Chiril al Ierusalimului, au vorbit despre sfântul miron și despre modul în care au primit folosirea lui în ungerea prin tradiție. De exemplu, Hippolit, în Tradiția sa apostolică , vorbește despre uleiul sfânt „după obiceiul străvechi”, Origen scrie despre uleiul sfânt „după tradiția bisericii”, Chiril al Ierusalimului intră în mai multe detalii în vorbind despre harul Duhului Sfânt în sfântul mir: „acest ulei nu este un ulei orișicare: după epicleza Duhului, devine harisma lui Hristos și putere a Duhului Sfânt prin prezența dumnezeirii”.

Primii părinți și savanți menționează folosirea sfântului miron, precum și o documentație a lui Abu'l-Barakat Ibn Kabar, un preot copt și cărturar din secolul al XIV-lea, în cartea sa Misbah az-Zulmah fi idah al-khidmah (Lumina Călăuzitoare în serviciul preoțesc). Potrivit relatării sale, sfinții apostoli au luat din mirodeniile care erau folosite pentru a unge trupul lui Isus Hristos când a fost îngropat, i-au adăugat ulei de măsline curat și s-au rugat pentru el în Sionul de Sus, prima biserică unde Duhul Sfânt s-a coborât în camera de sus.

Acest ulei sfânt a fost apoi împărțit între toți apostolii, astfel încât oriunde au predicat, noii convertiți să fie unși cu el ca pecete. De asemenea, au poruncit ca ori de câte ori se face un nou lot de sfântul miron, să adauge la acesta vechiul sfânt mir pentru a păstra primul sfânt mir continuu cu tot ce se va face vreodată după aceea.

Conform resurselor disponibile, sfântul mir din Biserica Egiptului a fost realizat de 34 de ori.

Printre Sfantul Toma crestini si nasrani

Potrivit tradiției, apostolul Toma a pus temelia originală pentru creștinismul din India . Se spune că comunitățile evreiești deja prezente în India l-au atras pe Toma să-și facă călătoria misionară acolo, că a adus cu el untdelemn pentru sfânta ungere și că creștinii Sfântul Toma mai au acest ulei până în zilele noastre.

Patriarhul Ya'qub, al Bisericii Siriane Malabar Nasrani, este amintit pentru celebrarea liturghiei și încurajarea de a accepta modul simplu de viață. După ce a sfințit mironul în mănăstirea Mor Gabriel în 1964, din recipientul de sticlă au folosit a doua zi și s-a spus că mulți oameni au fost vindecați de el.

Hașișul în Islam

Cannabisul a fost folosit ca un entheogen (bhang) în India și Iran încă din 1000 î.Hr, a fost adoptat în Orientul Mijlociu musulman 1.800 de ani mai târziu, la două secole după moartea profetului Mahomed. Într-adevăr, în timpul vieții sale (570-632 d.Hr.), utilizarea preparatelor de canabis (cunoscute în Orientul Mijlociu ca hașiș, care înseamnă „iarbă” în arabă) a fost necunoscută. Acesta ar putea fi motivul pentru care profetul nu a interzis în mod explicit în sfântul Coran consumul de canabis, deși băuturile fermentate (alcool, vin, bere) sunt. Nu există nici o dovadă că arabii erau familiarizați cu consumul hașișului înainte de secolul al IX-lea. La acea vreme, ei cuceriseră deja Irakul și Siria și se îndreptaseră spre est, până la granița Persiei și Asiei Centrale și spre vest, prin Asia Mică, Africa de Nord și Spania. (În 752, expansiunea musulmană necruțătoare a fost oprită la Poitiers de către regele franc Charles Martel.) În secolul al IX-lea, la mult timp după înființarea în 750 d.Hr. a splendidului califat abasid din Bagdad, remarcat pentru universitățile sale, savanții arabi au tradus textele grecești ale lui Dioscoride și Galen și s-au familiarizat cu proprietățile medicinale ale canabisului. Un medic de la începutul secolului al X-lea, Ibn Wahshiyah, a avertizat cu privire la posibilele complicații rezultate din utilizarea hașișului. În cartea sa, „Despre otrăvuri”, el a susținut că extractul de plantă ar putea provoca moartea atunci când este amestecat cu alte medicamente. Un alt medic, persanul născut al-Rhazes, era împotriva prescrierii excesive de canabis. Comercianții care călătoresc în Persia din India și Asia Centrală ar putea, de asemenea, să fi răspândit cunoștințele despre proprietățile medicinale ale plantei. Potrivit lui Rosentha1, abia la sfârșitul secolului al IX-lea utilizarea hașișului ca substanță entheogenă a apărut în islam. Numit hașiș în loc de bhang, denumirea hindusă, a fost consumat pentru prima dată de membrii sectelor religioase persane și irakiene, situate la periferia de est a imperiului islamic, care mărginește stepele centrale unde își avea originea planta. Și a existat puțină opoziție culturală la început, deoarece Sfântul Coran, care formulează în detaliu toate regulile vieții cotidiene musulmane, nu interzice în mod explicit consumul de canabis, deși interzice utilizarea băuturilor fermentate. Și în jurul anului 1000 d.Hr., regele Fatima al-Hakim a emis un edict prin care interzicea vânzarea de alcool în toată Siria și Egipt”, dar nu a interzis canabisul. În secolul al XI-lea un popor turc, selgiucizii, a capturat Bagdadul și și-au asumat puterea efectivă, deși i-au păstrat pe Abassizi ca figuri ale autorității. Folosirea hașișului a devenit populară în societatea islamică și a fost frecvent menționată în literatura sa la apogeul puterii selgiucizilor, când aceștia făcuseră cuceriri suplimentare și convertiseră Orientul Mijlociu și, în același timp, au respins o invazie a cruciaților. . Povestea lui Hasan-I-Saban este familiară pentru mulți. El a fost un lider fanatic ismailit care în 1090 a fondat în Persia ordinul Hashishiyenilor, adesea denumiți în Occident „Asasini” pentru că și-au ucis adversarii politici. Marco Polo, exploratorul venețian, a povestit cum Hasan, „bătrânul muntelui”, i-a luat cu arcanul pe tineri și i-a hrănit cu o poțiune secretă în grădinile splendide ale cetății sale, Alamut. În acest paradis pământesc, activitatea lor principală era să facă dragoste cu femei senzuale. În acest fel, Hasan și-a ținut tinerii adepți sub vraja lui și a putut să-i trimită în misiuni periculoase pentru a-și asasina adversarii. El le-a promis tinerilor: „La întoarcerea voastră, îngerii mei vă vor duce în paradis”. Întrebarea cu privire la natura poțiunii oferite de Hasan a primit răspuns în 1818 de către Silvester de Sacy, care credea că este hașiș și, de asemenea, că numele Assassins derivă din numele adepților lui Hasan: Hashishiyans. Mulți acceptă această interpretare, care a fost folosită de atunci pentru a lega utilizarea hașișului cu comportamentul violent. Deși este adesea citată, nu este susținută de dovezi istorice. Nu există nicio îndoială că „bătrânul de pe munte”, Hasan, a fost liderul ismailit priceput al unui grup de fanatici religioși care au apărat o fortăreață de munte inexpugnabilă la granița persană. Faptul că i-a îndoctrinat pe unii dintre adepții săi loiali, fidai, pentru a-i îndeplini ordinele este, de asemenea, adevărat. Și acele ordine includeau uneori asasinarea inamicilor lui Hasan. Mai mulți sultani arabi, precum și lideri ai cruciadelor au fost uciși de acești teroriști din secolul al XII-lea. Printre ei se număra și Conrad marchizul de Montferrat, asasinat de unul dintre adepții lui Hasan care pătrunsese în tabăra cruciaților deghizat în călugăr. Bătrânul era atât de temut încât până și Saladin, unul dintre cei mai faimoși generali musulmani ai timpului său, a trebuit să-și abandoneze planul de a asalta Alamut. Cu toate acestea, singura dovadă că Hasan le-a dat de fapt hașiș adepților săi este raportul anecdotic al lui Marco Polo, care menționează vag o poțiune, dar niciun medicament pe nume. Dacă bătrânul a distribuit hașiș, trebuie să fi folosit cu moderație calitatea sa de euforie, doar cât să le ofere devoților săi o previzualizare a bucuriilor paradisului pe care Mohammed le promisese credinciosului care a murit în luptă. Există o altă explicație pentru care adepții lui Hasan au fost numiți Hashishiyah, termen care ar părea să desemneze utilizatorii de hașiș, numeroși la acea vreme. Potrivit lui Lewis, „adeptii lui Hasan au fost supranumiți „Hashishiyah” ca o expresie a disprețului pentru credințele lor sălbatice și comportamentul extravagant... A fost un comentariu derizoriu asupra comportamentului lor, mai degrabă decât o descriere a practicilor lor.” O altă sursă comentează că „motivul pentru alegerea termenului „Hashishayah ar fi putut fi acela de a conferi partizanilor lui Hasan caracterul scăzut și de nerespectat atribuit de unii savanți consumatorilor de hașiș, mai degrabă decât devotamentul real al adepților lui Hasan față de drog”. A fost o modalitate de a le discredita, precum și hașișul. În orice caz, mențiunea Hashishiyah raportată în textele arabe în 1125 indică faptul că folosirea hașișului era destul de comună la acea vreme „încât ar putea apărea ca un document oficial și nu necesită nicio explicație. 4 „Astfel porecla („Hashishiyah”) și, odată cu aceasta, utilizarea pe scară largă a hașișul, pare să fi apărut la sfârșitul secolului al XI-lea; ambele ar fi putut fi promovate de utilizarea reală sau presupusă a canabisului de către devotații lui Hasan care erau angajați în răspândirea unei rețele vaste de influență deschisă și secretă asupra lumii musulmane, din Egipt până în Iran și nu numai.” Cealaltă sectă care a folosit hașiș în timpul secolului al XII-lea, conform istoricilor arabi, a fost sufii, o ramură mistică a islamului care a apărut pentru prima dată la sfârșitul secolului al VIII-lea. Arabii sufismului („purtatorii de lână

Rama în jurul anului 1200 d.Hr. În timp ce se plimba prin mediul rural în căldura amiezii, el a descoperit proprietățile divine ale unei plante care potolește foamea și setea în timp ce dădea bucurie. El le-a spus discipolilor săi: „Dumnezeu Atotputernic v-a dăruit, printr-o favoare specială, virtuțile acestei plante, care va risipi umbrele care vă întunecă sufletele și vă va lumina duhurile.” Haidar, la fel ca preoții hinduși cu 2.000 de ani înaintea lui, a recomandat ca adepții săi să ascundă oamenilor proprietățile divine ale acestei plante prețioase. Dar astfel de secrete nu pot fi păstrate timp de secole, iar după moartea sa discipolii săi au lăudat calitățile minunate ale plantei „magice”: „Abandonează vinul, ia paharul lui Haidar, această ceașcă care are parfum de chihlimbar și strălucește ca un smarald verde. .” (Istoricul egiptean și critic sufi, al-Maqrizi) 7 Deși este puțin probabil ca Haidar să fi descoperit proprietățile de modificare a minții ale canabisului, s-ar putea să fi dezvoltat o rețetă specială pentru consumul plantei. Chiar dacă povestea bătrânului călugăr poate fi apocrifă, totuși, unii dintre sufiți au folosit hașiș în observațiile lor religioase și au răspândit consumul acestuia în societatea islamică, 4 introducându-l în Siria și în Egipt au fost recrutați dintre săraci, care nu-și puteau permite vinul, care, în ciuda interdicției coranice, era folosit din belșug de către bogați. Unii sufiți susțineau, așa cum mulți oameni sfinți indieni au făcut-o cu 20 de secole mai devreme, că planta blândă a extins conștiința, a adus înțelegere, pace și odihnă, antiapropiere de Dumnezeu. Abel i-a comparat pe sufiți cu hipioții Americii moderne și pe Haidar cu Timothy Leary, iar mănăstirile Haidari cu comune. Ambele grupuri, se pare că au folosit dnig-ul pentru a face prozelitism și au susținut că va contribui la iluminarea individuală și la auto-îmbunătățirea. Analogia este însă înșelătoare, deoarece hipioții și Leary nu aparțineau niciunui grup religios formal și, pe lângă canabis, foloseau multe alte substanțe, cum ar fi LSD, pentru a produce o alterare a conștiinței indusă chimic. Sufismul a fost și este în continuare ramura mistică, contemplativă a islamului. Majoritatea sufiților atunci și acum practicau asceza și o viață fără droguri pentru a ajunge la o adevărată experiență mistică. Toți marii mistici și sfinți sufi, precum al-Kalahabhi, al-Bistami, al-Ghazzali și al-Islami, au respins utilizarea drogurilor psihoactive, pe care le considerau o perversiune diabolică. Astăzi, ordinul cuprinde mii de bărbați și femei profund serioși și devotați în aproape fiecare țară islamică. Dintre toți musulmanii, ei sunt probabil cei mai îndepărtați și inaccesibili pentru europeni. Ei practică o disciplină ascetică strictă pentru a curăța trupul și sufletul.” Istoriile înregistrate ale Hashishiyahului și ale unei facțiuni deviante ale secta sufită indică în mod clar o creștere a consumului de canabis în secolul al XII-lea în rândul sectelor religioase situate la periferia de est a imperiului arab. În aceeași perioadă în care sufiții au introdus canabisul, împreună cu opiu, în Egipt, la sfârșitul secolului al XII-lea, producția și vânzarea de alcool au fost interzise de regele Ayubid al-Afdal în Egipt și Siria. (Oamenii de știință arabi au inventat alambicul pentru distilarea băuturilor fermentate în alcool.) Dar, din moment ce nu exista nicio interdicție privind cultivarea sau utilizarea canabisului, până în secolul al XIII-lea folosirea hașișului se răspândise la populația generală a lumii islamice și câștigase convertiți. și în Occident, din Egipt până în Spania. Un botanist spaniol din secolul al XIII-lea, Ibn Baitar, relatând călătoria sa în Egipt, descrie cultivarea „Konnab Indi” (Cannabis indica), care a fost numit hașiș de către populația locală. El a observat că consumul de hașiș, în primul rând de către sufiți pentru devotamentul lor religios, producea intoxicare, glumeală și o stare de vis. El a fost primul om de știință care a remarcat că medicamentul a provocat și demență.’2 Nu avea prea multă atenție pentru sufiții pe care i-a întâlnit, referindu-se la aceștia drept „bărbați din cea mai josnică clasă”. În perioada în care Ibn Baitar a călătorit prin Egipt, mongolii au intrat în Persia în încercarea lor spre vest de a depăși imperiul arab. Timp de mai bine de un secol au răspândit teroarea și dislocarea în zonele invadate. Bagdadul a fost destituit în 1258. Acești războinici înverșunați erau familiarizați atât cu canabisul, cât și cu alcoolul.'3 '4 De fapt, unii istorici arabi (Ibn Taymiyah și ;ll-Zarkoshi) dau vina pe răspândirea hașișului în secolul al XIII-lea pe invaziile mongole. 4 Cu toate acestea, există puține dovezi pentru o astfel de afirmație, deoarece consumul de canabis a precedat cu mulți ani invaziile mongole. Totuși, prin alungarea refugiaților estici, mulți dintre ei sufiți, în zonele urbane din Egipt și Siria, mongolii ar fi putut contribui în acest fel la răspândirea hașișului spre vest.” La mijlocul secolului al XIII-lea, mamelucii au răsturnat dinastia Ayyubid în Siria și Egipt, inaugurând astfel o perioadă lungă de decadență economică, socială și culturală care a coincis cu utilizarea pe scară largă a hașișului în rândul oamenilor de rând. Această perioadă sumbră a istoriei egiptene (1250-

(1250-1571) a fost urmată de dominația nemiloasă a Imperiului Otoman, care a durat până în 1804. Timp de secole, o clasă conducătoare circasiană sau turcă privilegiată și disolută, străină de Egipt, a exploatat muncitorii agrari indigeni. Consumul de hașiș era comun atât pentru asupritori, cât și pentru asupriți. Conducătorii au luat-o pentru a le spori plăcerea” iar țăranii pentru a scăpa de tristețea vieții lor de zi cu zi. Consecințele sociale nefavorabile au însoțit probabil obiceiul de hașiș, deoarece primii reformatori sociali, unii sultani și emiri ai Persiei, Turciei și Egiptului, au încercat în mod repetat să inverseze tendința spre abuzul de canabis în rândul oamenilor lor.

ACCEPTAREA SOCIALĂ A UTILIZĂRII HAȘISULUI ÎN ISLAM: PRO ȘI CONTRA

Pe măsură ce popularitatea hașișului a crescut, utilizarea sa pe scară largă a fost percepută ca o amenințare pentru societate de către liderii politici responsabili. Au existat puține reacții din partea autorităților, Ayyubide sau Mameluci, atâta timp cât consumul de hașiș a fost limitat la niște sufiți devianți, care reprezentau doar o mică parte, neproductivă, a populației. Conducătorii s-au alarmat când drogul a început să afecteze toate nivelurile societății, inclusiv profesioniștii și comercianții, și au încercat periodic să restrângă sau să-i suprime utilizarea nu atât din motive morale sau religioase, cât pentru a proteja statul. Deși au reușit să scadă temporar consumul de hașiș, nu au reușit niciodată să-l suprima complet, în ciuda puterii lor politice și religioase absolute. În Egipt, primele măsuri menite să reducă consumul de hașiș au fost luate de guvernatorul Cairoului în ultimii ani ai dinastiei Ayyubid. El a ordonat distrugerea tuturor plantelor de canabis care cresc în parcul Kafur, un loc preferat de adunare pentru plutitori și alți amatori de hașiș (cum scria un poet al vremii: „Planta verde care crește în Grădina Kafur se înlocuiește în inimile efectele vinului, vechi și generos”). Un detașament al poliției a dezrădăcinat și a ars toate plantele în focuri uriașe, așa cum se întâmplă astăzi în nordul Californiei. Dar acest efort izolat de a reduce cultivarea hașișului a fost de scurtă durată, iar plantele de canabis, cultivate de fermierii locali dornici să-și mărească veniturile, au reapărut la periferia Cairoului. Fondatorul dinastiei mameluci din Egipt, regele al-Zahir Babar (1266-1275), care învinsese invadatorii mongoli la fântâna lui Goliat din Siria, a făcut următoarea încercare de a interzice consumul de canabis. Un musulman devotat, Babar ar fi putut avea obiecții religioase față de consumul de hașiș. Dar, din cauza campaniilor sale împotriva mongolilor, efectul debilitant al drogurilor asupra capacităților mentale și fizice ale soldaților săi l-a preocupat cel mai mult. În timp ce predecesorii săi din dinastia Ayyubid au încercat doar să descurajeze cultivarea hașișului, în 1266 Babar a început să interzică totală ambele. cultivare si consum. A procedat la fel cu vinul. Câmpuri unde era cultivată planta au fost puse la torță, toate tavernele și bordelurile au fost închise, vânzarea de hașiș și vin a fost interzisă, iar toți consumatorii de hașiș au fost penalizați. Un judecător și-a lăudat eforturile: „Diavolul nu vrea să stea cu noi! L-ai împiedicat să obțină atât vin, cât și hașiș. L-ai lipsit astfel de apa și de furaj.” Succesorul lui Babar, al-Mansur Galawan, a inversat această politică represivă împotriva drogurilor și a încercat o abordare liberală. El a impus accize la vânzarea de hașiș și vin. Deși noua sa politică a generat venituri, aceasta a dus, de asemenea, la un consum crescut de alcool și hașiș într-o măsură atât de mare încât acest reformator liberal a fost forțat să reimpună interdicția pentru a proteja viitorul societății sale. În lumea islamică a secolului al XIV-lea, folosirea hașișului a devenit și mai răspândită și s-a răspândit de-a lungul coastei de est a Africii și de vest până în Africa de Nord și Spania. Botanistul Ibn Batuta, în călătoriile sale din Persia în Africa de Est (1348), a relatat că hașișul era mâncat de oameni, uneori chiar și în moschei. El a menționat, de asemenea, folosirea alcoolului în rândul claselor superioare musulmane.” În Maroc, hașișul era numit kaif (cunoscut astăzi ca „kif”) și era folosit în ceremoniile religioase ale sectei Sunusis. Drogul a fost consumat în mod deschis și în sudul țării. Spania până la recucerirea acestei țări de către Isabella Catolica și la restabilirea stăpânirii ferme a Bisericii Romano-Catolice. Alarmate de utilizarea pe scară largă a drogului, autoritățile au încercat periodic să reducă consumul acestuia. La începutul secolului al XIV-lea, sultanul Ayyubid Nizam-Ud-Din al Siriei a ordonat să fie smulse și arse plantele de canabis și a condamnat consumatorii de hașiș să li se extragă dinții. Dar, 25 de ani mai târziu, hașișul a fost din nou folosit și discutat în public. În Egipt au existat trei încercări reînnoite de a interzice drogul: în 1324, guvernatorul Cairoului a confiscat și a distrus proviziile de hașiș și vin. Cincizeci de ani mai târziu (1376), conform lui al-Maqrizi, 7 amirul Sudun Shaikkuni a emis aceleași ordine ca sultanul Ayyubid Nizam. Încă o dată, la sfârșitul secolului (1394), autoritățile egiptene din Cairo au decretat interzicerea folosirii hașișului și distrugerea plantelor. Deși aceste încercări viguroase de a reduce sau suprima consumul de canabis au fost de scurtă durată, ele indică faptul că cei care au simțit că utilizarea pe scară largă a acestuia dăuna societății. După cum afirmă Rosenthal: Societatea islamică nu trebuia să se teamă de potențialul rău pe care hașișul l-ar putea provoca prin utilizarea prelungită utilizatorilor individuali. Cea mai importantă problemă a ei, care a cerut acțiune, a fost efectul cumulativ produs de un număr mare de dependenți. Perioadele în care autoritățile laice au încercat în mod deschis și energic combaterea consumului de droguri au fost sporadice. Ele nu au fost rezultatul unei renașteri a fervoarei religioase în care considerentele doctrinare au determinat atitudinea guvernului. Ei reflectau o teamă acută că un potențial rău social care amenință bunăstarea statului ar putea scăpa în cele din urmă de sub control. Nu toți nilerii erau îngrijorați. De exemplu, când sultanul din Bagdad sa retras cu alaiul său la Cairo în 1393, a folosit hașiș în mod public, creând critici severe în cercurile conducătoare egiptene. Atitudinea lor și încercările repetate de a interzice cultivarea canabisului indică faptul că, spre deosebire de omologii lor din Bagdad, liderii egipteni nu au acceptat drogul, deși consumul lui era răspândit în rândul oamenilor. Nu au existat alte încercări guvernamentale concertate de a interzice drogul după secolul al XIV-lea. Abia în secolul al XIX-lea au fost din nou încercate măsuri represive. Hașișul a fost folosit pe scară largă în interval. Sub stăpânirea mamelucilor, care a fost marcată de fracționism, revolte și represiune, istoricul al-Maqrizi a avut o viziune vagă asupra consumului de hașiș, care „este acum mâncat deschis și discutat cu sinceritate pe străzile din Cairo, în special printre săracii care pretind că drogul îi ajută să scape de starea lor mizerabilă.” La începutul secolului al XVI-lea, mamelucii au fost învinși de otomani, iar Siria și Egiptul au intrat sub o nouă stăpânire străină. În timpul domniei lui Sulaiman cel Mare (1520-1566), punctul culminant al imperiului otoman, istoricul al-Tunis (1550) a remarcat că în Egipt oamenii de rând, urmând conducerea clasei înstărite, căutau să se intoxice prin ingerarea extractelor de canabis. De atunci, canabisul a fost considerat „iarba săracilor” (hashichat-oul-fouquar’a). Când comercianții europeni au introdus fumatul de tutun în Imperiul Otoman (circa 1600), un obicei pe care turcii îl credeau imoral, au fost impuse sancțiuni dure pentru a-l suprima. Ca și în alte părți ale lumii, noul obicei a prins rapid. Tutunul era adesea fumat cu hașiș într-o pipă de apă (narguileh), o invenție orientală. Vechiul obicei de a ingera preparate cu hașiș a continuat fără încetare, mai ales în rândul claselor mai sărace. În monografia sa din secolul al XVI-lea, De medicina Aeg yptorium, Prosper Alpinus a descris intoxicația cu hașiș în Egipt. „Timp de o oră după aceea, cei care l-au luat, își manifestă nebunia și rămânând mult timp într-o stare de extaz, se delectează cu visele lor încântătoare. Acest medicament este preferatul oamenilor de rând, deoarece este cumpărat la un preț rezonabil. ”” Consumul de canabis nu a fost la fel de răspândit în Turcia ca în provinciile arabe ale Imperiului Otoman, Siria și Egipt. Clasele conducătoare a adoptat obiceiurile minorităților grecești și armene cucerite și au folosit alcool și vin în mod preferențial, în timp ce cei mai puțin norocoși trebuiau să se mulțumească cu hașiș. Un istoric din secolul al XVII-lea, Eulogio Efendi, relatează că în Constantinopol erau peste 1.000 de magazine de bere și 104 distribuitori de vin, dar doar 60 de locuri unde se vindea și se fuma hașiș. În ultima parte a secolului al XVII-lea, un călător francez, C. Sonnini, a relatat în cartea sa Călătorii în Egipt (1790), consumul pe scară largă de către arabi de poțiuni făcute din plante de cânepă. Arabii sunt aruncați într-un fel de beție plăcută, o stare de „reverie” care inspiră veselie și uneori vise plăcute. Acest fel de anihilare a facultății de gândire, acest fel de adormire a sufletului, nu se aseamănă cu beția produsă de vin sau de băuturile tari, iar limba franceză nu oferă termeni prin care să poată fi exprimată. Arabii dau numele de kif acestei lacuri voluptuoase a minții, acestui fel de stupoare fascinantă.

KIF ÎN VECHIUL REGAT AL MAROCULUI

După Egipt, Marocul este țara din Africa de Nord cu cea mai lungă înregistrare documentată privind consumul de canabis. Medicamentul este cunoscut acolo sub numele de kif, care în arabă înseamnă plăcere sau bunăstare și conotă vis și extaz. Botanistul spaniol, Ibn Baitar, care a călătorit prin Africa de Nord în prima parte a secolului al XIII-lea, a raportat că utilizarea și cultivarea canabisului, care era răspândită în Egipt, nu a fost văzută în restul Africii de Nord. Intoxicația a fost probabil introdusă în Maroc spre sfârșitul secolului al XIII-lea și s-a răspândit de acolo în Peninsula Iberică. La acea vreme puterea regatului cherifian al Marocului atinsese punctul cel mai înalt. Ha

A fost fondată cu cinci secole înainte, în 783, când invadatorii arabi au ajuns în vârful vestic al Africii de Nord. Cuceritorii s-au stabilit în câmpiile fertile de coastă, în timp ce indigenii berberi s-au retras în munții Rifului în nord și în Atlas în sud, dar numai după ce au fost convertiți la credința islamică. Cele două populații care împărtășeau aceeași religie și-au păstrat până astăzi trăsături culturale, lingvistice și etnice distincte. Dinastiile succesive ale regilor marocani au presărat țara cu trei capitale magnifice: Rabat, Fez și Marrakech, aceasta din urmă fondată în secolul al XI-lea într-o oază de la poalele munților Atlas înalți, și-a dat numele regatului. În toate cele trei orașe mari moschei și palate frumos decorate mărturisesc realizările unui popor cel mai civilizat. Apariția utilizării kif în Maroc la sfârșitul secolului al XIII-lea a coincis cu începutul unei lungi perioade de liniște care a fost observată și în întreaga lume musulmană până în epoca modernă. Obiceiul canabisului a fost adoptat ca și în alte părți în țările dominate de arabi, creând aceleași controverse pe care le-am descris anterior între adepții neclintiți ai buruienilor și detractorii ei hotărâți. Avem puține înregistrări despre această perioadă în care Maroc, o națiune autosuficientă, a fost ruptă de lumea exterioară și a trăit conform regulilor feudale, ancestrale, într-o teocrație condusă de un descendent al profetului. Marinarul și exploratorul, Thomas Pellow", a raportat că un conducător al Marocului, Muley Ali, și-a pierdut tronul în 1736, ca urmare a dependenței sale cunoscute de hașiș. Pellow a mai declarat că canabisul a fost următoarea cultură principală după cereale. Cu toate acestea, mai multe rapoarte recente indică faptul că cultivarea plantei nu a fost răspândită în întregul regat, ci limitată la anumite zone din nord, lângă capitala Fez, în provinciile Hoha și Shedma să rămână autosuficient.

UTILIZAREA MEDICALĂ A CANABISULUI

În toate aceste secole, canabisul a continuat să fie folosit în scopuri medicale. Medicii musulmani au găsit mai multe utilizări medicinale pentru canabis decât au fost raportate în textele lui Galen și Dioscorides. Medicul al-Razi (865-925) se referă la utilizarea frunzelor de cânepă ca medicament pentru ureche și le prescrie pentru mătreață și pentru dizolvarea flatulenței. De asemenea, el descrie puterea lor curativă în cazurile de epilepsie. Rumphius, un botanist german (1100 d.Hr.), descrie în herbarul său utilizarea musulmană a canabisului pentru a trata astmul, gonoreea, constipația și ca antidot pentru otrăvire. Alți medici arabi au raportat că hașișul a fost folosit pentru a stimula apetitul (al-Badri, 1251) și a produs pofta de dulciuri; alții au descris-o drept „o muzică frumoasă pentru simțul auzului”. Deși „a deschis porțile dorinței”, se credea că utilizarea prelungită întrerupe dorința de a avea relații sexuale. O farmacopee a lui al-Intaqui din secolul al XVII-lea prescrie canabis pentru o mare varietate de afecțiuni somatice și menționează, de asemenea, euforia și letargia produse de drogul.

UTILIZAREA CANNABISULUI ÎN SOCIETATEA MUSULMANĂ

Chiar dacă consumul de canabis a pătruns în societatea musulmană, modelele exacte de utilizare sunt dificil de determinat cu exactitate. Potrivit lui Rosenthal, s-a făcut o anumită distincție de clasă între confirmat dependenții și restul oamenilor. Se credea că mâncătorii de hașiș sunt oameni săraci și de clasă joasă conduși de obiceiul lor de a cerși (ânJ‹zs/to).” Utilizarea drogului „generează un rang social scăzut (safalah) și un caracter moral prost (radhalah)” și „nega existența unei societăți bine ordonate”. Dovezile disponibile indică faptul că marii consumatori de hașiș erau țăranii săraci, needucați și muncitorii orașului, precum și unii sufiți și scriitori învățați. Ambele grupuri s-au amestecat, împărtășindu-și disprețul față de un stabiliment plin de comipție. Pentru ei hașișul era ieftin și ușor disponibil chiar și în colțul fiecărei moschei. „O uncie de hașiș este mai eficientă decât halbe de vin”, a susținut un poet. Întrucât consumul de vin era interzis de către Profet, folosirea unui medicament care nu era menționat de el și care era, în plus, ușor de ascuns, părea mai puțin disprețuitor. Dacă folosirea hașișului pare să fi avut o măsură de dezaprobare socială din partea clasei conducătoare a sultanilor și califilor, se știe foarte puțin despre prevalența intoxicării cu hașiș în rândul lor și al membrilor mai mici ai instituției: funcționarii publici și militarii, clasa de mijloc, negustori și meșteșugari. Hașișul a fost cu siguranță folosit de mulți dintre ei, deși mai puțin flagrant decât de către cei săraci. Textele disponibile indică, însă, că clasele cu bani au preferat vinul și alcoolul canabisului. Încă din 1325, Ibn Batuta a observat că consumul de alcool era o problemă serioasă în clasele superioare ale islamului, care, în ciuda tabuului religios, îi plăcea vinul. Majoritatea poeților au glorificat virtuțile vinului mai degrabă decât pe cele ale hașișului. „Poezia hașișului este puțină în comparație cu abundența de versuri despre vin care au fost compuse în toate timpurile” scrie Rosenthal.

HAȘISUL ȘI INTELIGENȚA ISLAMICA

Răspândirea extinsă a consumului de canabis în islam între secolele al XIII-lea și al XVI-lea a fost însoțită de o controversă aprinsă în rândul intelectualității, care atenuează dezbaterea dintre intelectualii americani din ultima parte a secolului al XX-lea. Juriştii, istoricii, teologii, poeţii şi povestitorii musulmani au discutat timp de secole despre meritele şi relele plantei. Controversa și-a avut sursa în faptul că sfântul Coran, fundamentul jurisprudenței musulmane, nu menționează hașiș, în timp ce interzice în mod specific folosirea lui Khamr, care a fost interpretat ca însemnând vin și substanțe toxice. O, tu care crezi, Khamr, iar jocurile de noroc, dedicarea pietrelor și ghicitul prin săgeți sunt o urâciune a lui Satana. De aceea, ferește-te de ei, ca să prosperi” (Sura Cinci versetul 90) „Planul lui Satan este să stârnească vrăjmășia și ura printre voi cu khamr și jocuri de noroc și să vă împiedice să vă amintiți de Dumnezeu și rugăciunea Lui, nu vă veți abține atunci? (Sura Cinci versetul 91) Coranul mai afirmă: „Nu vă apropiați de rugăciuni cu mintea încețoșată, până când nu puteți înțelege tot ce spuneți.” (Sura Cinci versetul 44) Deoarece musulmanii trebuie să se roage la intervale regulate de cinci ori pe zi, interzicerea rugăciunii în timp ce sunt sub influența substanțelor toxice limitează considerabil utilizarea lor. Pe vremea profetului, khamr se referea la vin, dar în cele trei secole care au urmat morții lui Mahomet, oamenii de știință musulmani au interpretat khamr ca însemnând orice substanță alcoolică care încețoșează mintea. „Este adevărat că cuvântul khamr este derivat din verbul khamara care înseamnă a acoperi sau a ascunde și transmite sensul unei substanțe care acoperă mintea. ”” Interpretarea juriștilor, totuși, nu corespundea uzului popular, care încă echivala khamr doar cu vinul. Pentru mulți musulmani, interzicerea băuturilor fermentate nu se aplica neapărat hașișului. În ciuda acestui dezacord, trei din cele patru școli de drept islamic, Maliki, Shafi ’i și Hanbali, au clasificat hașișul ca un intoxicant și, în cele din urmă, au interzis folosirea lui de către orice credincios musulman sunit adevărat. Cu toate acestea, a patra școală juridică majoră, Hanafi, a folosit cea mai îngustă definiția intoxicantului. Hașișul poate fi consumat în cantități mici sau din motive medicale. După cum a afirmat az-Zarkashi în 1360, „Orice utilizare a vinului este interzisă deoarece este necurat, spre deosebire de hașiș, care este permis, dar nu pentru intoxicare”. Un alt jurist din Agfashi a susținut în 1390 că „Spre deosebire de vin, hașișul este folosit ca medicament. Nu este supus pedepsei, iar consumul unei cantități mici din el nu este interzis atâta timp cât nu influențează mintea sau simțurile.” Numeroasele proprietăți farmacologice ale canabisului și prescripția sa de către medicii arabi pentru un număr mare de afecțiuni i-au influențat pe juriștii musulmani în atitudinea lor față de medicament. Dacă ar avea de-a face cu un medicament util, cum ar putea pronunța o interzicere totală a acestei substanțe precum cea formulată de Profet împotriva vinului? Un savant în drept Shafute respectat, Az-Zakarshi (1344-1392)” a remarcat că folosirea hașișului ar putea fi considerată legală dacă ar fi consumată „pentru necesitate medicală pentru a produce anestezie în cazul unei amputații și dacă este consumată până la foame” și savantul a adăugat „dacă utilizatorul este imun la efectul îmbătător al hașișului”. Posibile efecte dăunătoare fizic și psihic i-au îngrijorat pe juriștii, deoarece legea musulmană nu permite autodistrugerea minții sau a corpului. Dar argumentul potrivit căruia hașișul a comit permanent mintea și corpul nu a putut fi dovedit în mod obiectiv. Opinia Shak-al-Harin, exprimată încă din secolul al XIII-lea, a predominat: „Toate efectele distructive ale vinului se găsesc în hașiș de multe ori”. Juriştii au putut declara: „Toate autorităţile religioase musulmane ortodoxe sunt de acord că o condiţie de stupoare sau entuziasm datorată consumului de orice substanţă care afectează mintea este interzisă de islam.”'° Chiar dacă juriștii au reușit în sfârșit să susțină ilegalitatea canabisului, ei s-au dovedit fără succes în a concepe modalități eficiente de a reduce consumul acestuia. Victoria lor a fost una pirică și trebuiau să fie resemnați să-și lase poporul să continue un obicei asupra căruia legea religioasă nu avea control, deoarece problema fusese dezbătută prea mult timp și ignorată de prea mulți. Convingerea că Profetul a interzis într-adevăr doar alcoolul a devenit înrădăcinată printre oameni.

HAȘIS ȘI POEZIE

Mulți scriitori și poeți ai vremii au lăudat proprietățile minunate ale bhang-ului și hașișului și au apărat utilizarea lor. Un exemplu este Poveștile celor o mie și una de nopți din secolul al XI-lea.’" Autorul covorului zburător ar fi experimentat el însuși sentimentul de levitație și zbor rezultat din intoxicația cu canabis. Alte povești precum cea a „mâncătorului de hașiș” din hamam (baie publică) descriu aspectele mai înșelătoare ale drogului w păstrează liniștea. El descrie, de asemenea, legăturile strânse dintre utilizatorii care pot „împartă hașiș cu un tânăr bun”. Deși juriștii comparaseră hașișul cu vinul, testele lor academice nu au trezit prea mult interes în rândul oamenilor. Poeții arabi au fost cei care au prins fantezia populară în rimele lor contrastând „cea verde” (hașiș) și „cea roșie” (vin). Un poet sirian, al-Is-Irdi, care a trăit la mijlocul secolului al XIII-lea, a rezumat meritele respective ale vinului și hașișului: Secretul hașișului ridică spiritul într-o ascensiune a gândirii fără trup. Este spirit pur. Libere sunt limitele lui Din griji. Numai aleșii pot gusta. Hașișul nu implică niciun păcat. Nu ești pedepsit. Vinul lor te face să uiți de toate semnificațiile. Planta noastră Amintește misterele frumuseții evlavioase. Puteți obține chestii verzi fără a tocme. Nu aveți nevoie de mult aur și argint pentru asta. Înfipt într-o batistă poate fi purtat. Nu este nevoie de ceașcă dacă doriți să o utilizați. Te găsești curat, virtuos și plin de spirit. De asemenea, strălucitor și lipsit de orice slăbiciune supărătoare. Organismul nu este obosit să elimine Și vărsături ca un burduf de vin umflat. În vremuri bune și rele, s-ar putea să te bucuri de el. Nu este nicio piedică pentru nopțile de devotament. După ce a lăudat virtuțile hașișului, același poet laudă calitățile vinului în comparație cu ierburile: Mâncând iarbă care nu este suculentă, ai vrea să fii ca o fiară proastă fără motiv? Planta lor face rușine unei persoane cumsecade, astfel încât el se strecoară ca un ucigaș Vinul nostru aduce cinste celui smerit și demnitate, astfel încât nimeni să nu-i fie stăpân Spre deosebire de hașiș, calitățile sale sunt utile Vorbeste! Numără și descrie multe semnificații ale vinului! Niciun calif nu a gustat cu siguranță hașiș. Nici un rege în deplină comandă și putere. Orice altceva, în afară de vin, poate nuanța mâinile, care ținând în sus o ceașcă de vin, îi reflectă culoarea Când apare vinul, secretul băutorului iese la iveală Și-l bucură, obrazul lui trandafiriu colorat de vin Bea vin! Nu ascultați oamenii cenzuroși Deși vinul poate fi interzis în religia noastră! Poetul rămâne obiectiv: Hașișul este ieftin, nu este păcat; îi conferă utilizatorului experiențe spirituale exhalate, în timp ce vinul, deși ilegal, este compatibil cu puterea lumească și cu acțiunea decisivă. Consumatorul de hașiș aparține resturilor societății. În versurile ulterioare, poetul exclamă puterea erotică a ambelor dnigs. Pentru vin: „Beat, iubitul se întoarce și se aplecă „legănându-se cu grație ca ramura îndoită a salciei” Pentru hașiș: „Virtuțile sale sunt toate acolo când mănânci hașiș cu o gazelă zveltă ca o salcie” Într-o altă poezie a sirianului Ibn al-A’-ma (1292), hașișul este considerat infinit superior vinului, care este necurat, folosit în riturile creștine sacrilege și ilegal, Renunță la vin și bea din vinul lui Haydar... . Este virginal, nu deflorat de ploaie, Nici nu a fost strâns vreodată de picioare sau mâini. Niciun preot creștin nu s-a jucat vreodată cu paharul care o conține, Nici nu au dat vreodată împărtăşanie din butoiul ei nimănui sufletul ereticului. Nimic nu a fost spus în mod expres de Malik pentru a-l declara ilegal, Nici pedeapsa avută pentru utilizarea sa nu este prescrisă.” În secolele următoare, poeții au continuat să exalte presupusele virtuți ale hașișului; ignorând dezbaterea juridică, ei au descris calitățile unice ale unui drog care conferă bucurie, odihnă, ușurare de griji, deschide noi perspective pentru mintea interesantă, lărgește înțelegerea, stimulează convivialitatea și părtășia și îmbunătățește percepția asupra muzicii. Acestea au fost caracteristici care au atras și inteligența clasei superioare să se răsfețe cu consumul de hașiș.

EFECTELE DĂUNĂTORII ALE HAȘISULUI

Au fost raportate dezavantaje ale utilizării medicamentului. Cercetătorii și medicii au descris simptomele mentale și fizice ale medicamentului: al-Zakarshi a remarcat înroșirea ochilor, uscăciunea gurii, somnul excesiv și greutate în cap atunci când dnig intră în posesia creierului, precum și amorțeală a extremităților. Utilizarea prelungită usucă materialul seminal [deja notat de Galen] și întrerupe dorința de a avea relații sexuale, scurtează capacitatea de reproducere; produce boală ascunsă, dăunează intestinului, face membrul inactiv, provoacă lipsă de respirație, diminuează vederea în ochi și crește gândirea în imaginație după ce a provocat inițial bucurie; Hașișul produce narcoză, lene, stupoare, slăbirea percepției simțurilor, respirație urâtă și deteriorarea culorii și a tenului. Hașișul este schimbarea minții și schimbarea personalității, provocând nebunie în utilizatorul obișnuit; schimbă mintea făcând-o absentă din realitate.” Taur. N.Y. Aad. Med. Dependența a fost, de asemenea, observată: „Printre cele mai mari vătămări fizice cauzate de ea este faptul că utilizatorii obișnuiți ai acesteia nu se pot pocăi niciodată de ea din cauza efectului pe care îl are asupra temperamentului lor”, spune al-Zakarshi,” și al-Badri. acceptă: „Utilizatorul nu poate să se separe de el și să-l lase în pace.” În plus, adversarii drogului au continuat să remarce că hașișul distruge energia, capacitatea și dorința de a lucra ale utilizatorului. Implicit, ast Implicit, acesta a fost considerat cel mai mare pericol pentru țesutul social. O CONCLUZIE PENTRU TIEMILE NOASTRE Lumea arabă medievală a fost unul dintre centrele civilizației. În orașe fabuloase precum Persepolis, Bagdad și Damasc a prosperat o populație harnică de comercianți și meșteșugari. Ei au construit moschei și palate elegante și au finanțat universități celebre unde puteau fi găsiți cei mai buni matematicieni, oameni de știință și savanți ai vremii. Hașișul a contribuit la fragmentarea și declinul strălucitului imperiu musulman, așa cum au sugerat unii istorici? 3'“ Un astfel de declin nu poate fi atribuit unei singure cauze, ci multor factori care interacționează, care tind să erodeze energia creatoare a omului și să întocească exercitarea deplină a puterii sale. Dintre acestea, abuzul de canabis, buruiana înșelătoare, cu promisiunea ei de rai instantaneu pe pământ, nu poate fi exclus. Consumul său larg răspândit poate să fi orientat mulți cetățeni către existența egocentrică, visătoare, care a fost lăudată de unii dintre intelectuali, dar condamnată de mulți juriști și războinici. Când triburile semitice din peninsula arabă, mișcate de credința lor islamică, au cucerit pentru prima dată un imperiu mai mare decât cel roman, canabisul era necunoscut. Treptat, totuși, canabisul a început să pătrundă pe toate nivelurile societății musulmane și i-a distras pe mulți de la obiectivul pe termen lung al Profetului de a stabili prin cucerire adevărata credință a islamului pretutindeni. Această perspectivă istorică i-a determinat pe liderii musulmani de astăzi să se alăture savanților musulmani ortodocși și să încerce să reducă consumul de hașiș în rândul poporului lor. Deși multe contacte comerciale și culturale au avut loc după secolul al XIII-lea, ca urmare a cruciadelor, între lumea arabă și națiunile europene care mărginesc Marea Mediterană, utilizarea canabisului ca drog care caută plăcerea și alterează mintea nu s-a răspândit la vestul Europei până în a doua parte a secolului al XX-lea. Primii comercianți și exploratori venețieni au adus înapoi mirodenii și tămâie, dar nu canabis, din porturile dominate de turci. Acest lucru încă a avut loc atunci când marile puteri europene al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea — Franța, Olanda și Anglia — au intrat în epoca colonială și au exercitat un control direct asupra unor mari porțiuni din țările din Est, Orientul Mijlociu și Africa unde intoxicarea cu canabis era predominantă. Părea să fi existat un clivaj cultural care i-a împiedicat pe europeni să adopte acest obicei oriental. Reprezentanții puterilor coloniale au continuat să folosească substanțele lor tradiționale care induc plăcerea. Britanicii importau cu ei whisky și sherry. Francezii au adus vin sau au plantat vii, așa cum au făcut în Algeria după cucerirea din 1831. Imaginea s-a schimbat complet la mijlocul secolului al XX-lea după cel de-al Doilea Război Mondial. Și astăzi, asemănarea punctelor de vedere și argumentelor islamului medieval și a Statelor Unite ale secolului XX este izbitoare. Dezbaterea cu privire la avantajele și dezavantajele marihuanei și alcoolului este la fel de aprinsă” 7. Același tip de afirmație (acum amplificată de mass-media) despre efectele răscumpărătoare și benefice ale canabisului și aceleași declarații puternice despre cele dăunătoare ale acestuia sunt Puțin s-au schimbat, cu excepția unui singur factor: astăzi știința are capacitatea de a măsura în mod mai obiectiv proprietățile și efectele medicamentului asupra minții și corpului uman -dorință așezată de plăcere instantanee-recompensă și societate împotriva efectului dăunător al abuzului de canabis?"

@ În cartea "The Divine Miracle Plant: Kaneh Bosm alias Hemp, Cannabis, Marijuana

", Ed Rychkun vă poartă într-o călătorie care scoate la lumină situația celei mai unice și controversate plante de pe planetă. Veți găsi în această carte un compendiu al istoriei și evoluției ciudatei și uimitoarei plante dioice Cannabis. Timp de mii de ani de utilizare sacră și tradiție, planta Kaneh Bosm și-a oferit în mod gratuit valoarea sa vindecătoare prin uleiuri și elixiruri. Prețuită ca un dar divin al zeilor, Kaneh Bosm a fost folosită de Iisus ca ulei de ungere și elixiruri de vindecare pentru a crea miracole. Folosită în fumigații, a oferit religiilor antice un mijloc de conștientizare superioară a conexiunii divine și a descoperirii de sine. În secolul trecut, cunoscută sub numele de Cannabis, a căzut în dizgrație pentru a deveni duo-ul ”Dope and Rope” - drog și frânghie, numit Marijuana și Hemp. După ce a fost interzisă pe motiv că marijuana era un drog periculos care crează dependență și nu avea nicio valoare medicală, în 2005, guvernul SUA a depus un brevet pentru a dezvolta noi medicamente antioxidante, aderând în același timp la declarația sa că nu are nicio valoare medicală; arestând 8,2 milioane de persoane din 2001 până în 2010, pentru trafic și posesie. Odată cu descoperirea endocannabinoizilor și a sinergiei homeostatice a sistemului endocannanbinoidian uman a venit și descoperirea a sute de compuși cu efecte mentale și fizice de anvergură asupra minții și corpului uman. În condițiile în care 162 de milioane de adulți din întreaga lume riscă legile penale pentru a recolta, cerceta și utiliza această plantă unică în scopuri recreative și pentru rezultate medicale miraculoase, s-a constatat că nu numai că este o poartă de acces la o conștiință mai înaltă, dar oferă și mijloacele de vindecare a sute de boli, inclusiv a cancerului, prin stimularea sistemului endocannabinoid al organismului pentru a sprijini homeostazia și vindecarea. Ed explică și face referințe la o multitudine de noi cercetări la nivel mondial care susțin mii de soluții ecologice pentru alimente, energie, combustibil și produse industriale care ar putea avea un impact asupra planetei și ar putea ajuta la curățarea căii distructive a industrializării omului. Fiind o plantă miraculoasă divină, cercetările au descoperit sute de compuși care sunt o oglindă a sistemelor umane găsite pentru a promova homeostazia și bunăstarea până la nivel neurologic și celular. S-a constatat că faimosul drog THC produce o stare alterată de conștiință egală cu cea care precede cazurile de vindecare miraculoasă de succes, coborând undele cerebrale la Alfa și eliminând cascadele de stres ale axei HPA din organism. Zilnic se descoperă revelații incredibile care indică puterea uleiurilor CBD/THC și a formelor acide de CBDa/THCa. Această carte oferă peste 400 de referințe pentru a vă conduce într-o călătorie din istoria antică până la revelațiile actuale despre planta Cannabis. Veți ajunge să înțelegeți latura pozitivă a acestei plante unice pentru a vedea de ce poate fi cea mai importantă redescoperire medicală din toate timpurile; și de ce este cu adevărat Planta Miracolului Divin. Veți înțelege cum vă poate fi benefică această plantă. Ed încheie cu Epilogul său, care arată cum efectul medicamentelor de prescripție nenaturale creează un efect de anturaj negativ și cum a implementat soluția sa homeostazică bazată pe ulei de canabis pentru a realiza o abordare holistică de vindecare; ceea ce el și alți profesioniști ajung acum să realizeze ca fiind cea mai mare descoperire medicală din toate timpurile. "Imaginați-vă o plantă care a locuit pe această planetă timp de mii de ani, una cu atmosfera noastră, servind nevoilor de bază ale omului, fiind descoperită că există în fiecare dintre noi ca propriul nostru sistem Endocannabinoid. Este cu adevărat o plantă miraculoasă divină. Sunt atât de recunoscător că am ocazia de a îmbunătăți viața fiecărei ființe umane și de a dezvolta produse pe bază de canabis și cânepă pentru a eradica durerea și pentru a îmbunătăți sănătatea omenirii și a planetei noastre, Mama Pământ. Ed Rychkun are înțelepciunea, previziunea și dedicarea față de noi toți, aducându-ne Planta Miracolului Divin. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe fiecare dintre noi, citind această carte și luând măsuri pentru o viață mai sănătoasă și mai fericită prin intermediul Canabisului." Robert DiDonato, CEO, International Sovereign Treaty Co.Good Earth Hemp Company.

@

Cânepa în tradiția sanscrită

Halāhala (sanscrită हलाहल) sau Kālakūṭa (sanscrită कालकूट) este numele unei otrăvi în mitologia hindusă. Ea a fost creată din Oceanul de Lapte atunci când devas și asuras l-au zvântat (vezi Samudra Manthana) pentru a obține amrita, nectarul nemuririi.
Din acest episod au fost recuperate 14 ratnas (comori) diferite, care au fost distribuite între cele două clanuri. Dar înainte ca amrita să se poată forma, s-a produs Halāhala, care a început să otrăvească ambele părți. Cum nimeni nu mai putea suporta aburii letali emanați de otravă, atât devas, cât și asuras au început să se prăbușească din cauza asfixiei. Au alergat după ajutor la Brahma, care i-a sfătuit să ceară ajutorul lui Shiva. Ambele părți au mers la Muntele Kailash și s-au rugat lui Shiva pentru ajutor.
Shiva a ales să consume întreaga otravă și astfel a băut-o. Soția sa, zeița Parvati, a fost alarmată, și a apucat gâtul soțului ei cu ambele mâini pentru a împiedica otrava să ajungă în stomacul său, ceea ce i-a adus epitetul Viṣakaṇṭha (cel care a ținut otrava în gât). Otrava i-a învinețit gâtul. Prin urmare, el este cunoscut și sub numele de Nīlakaṇṭha (cel cu gâtul albastru).

Cuprins

01. Câteva elemente introductive despre controversata cânepă

02. Cânepa pe meleagurile României

03. Felurite întrebuințări ale plantei de cânepă

Hârtia din cânepă

Cânepa în epoca vaselor cu pânze

De ce să purtați cânepă?

Cânepa în industria auto

Vopsele și uleiuri

Semințele de cânepă în alimentație

Înrudirea cu hameiul

04. Etimologii

Indo-europene

Semitice

05. Latura Mistică a cânepii

Kaneh Bosem

În creștinism

În Biserica Armenească

În Biserica Coptă

Hașișul în Islam

Tradiția Sanscrită

06.

07.

08.

09.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.